Evaluarea judiciara vs evaluarea conventionala a daunelor.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 2061/2014 Dosar nr. 3808/1/2013

Ședința publică de la 5 iunie 2014

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 367 din 11 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 2737/112/2008 al Tribunalului Bistrița-Năsăud s-a admis în parte acțiunea comercială intentată de reclamanta SC R. SRL împotriva pârâtei SC P.T. SRL devenită prin schimbarea denumirii în cursul procesului: SC R.C.D. SRL, cu aceleași date de identificare și în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 38.306 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând penalități contractule de întârziere și suma de 4.082 RON cheltuieli de judecată.

Pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud, care, prin Încheierea din data de 5 mai 2010, a fost respinsă de către instanța fondului, considerând că este legal sesizată și a aprobat, în probațiune, efectuarea unei expertize contabile, la solicitarea reclamantului.

După efectuarea acestei prime expertize, reclamanta a formulat o precizare acțiunii sale în sensul că pe lângă suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere, de 38.306 euro sau contravaloarea în lei a solicitat ca pârâta să fie obligată și la plata sumei de 69.023 euro - echivalentul a 260.719 RON, reprezentând prejudiciul adus societății prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale la termen.

În urma obiecțiunilor la primul raport de expertiză formulate de pârâtă, pe care instanța le-a apreciat ca fiind întemeiate în parte, întrucât prin răspunsul la obiecțiuni, expertul nu a lămurit toate aspectele contestate, prin Încheierea din data de 9 aprilie 2010, instanța a aprobat efectuarea unei contraexpertize contabile cu trei experți, la solicitarea pârâtei cu participarea și a unui expert din partea acesteia.

Este de menționat că pârâta a criticat prima expertiză și pentru motive de formalitate (necitarea părților la efectuarea expertizei) ori lipsa de obiectivitate și imparțialitate a expertului, formulând și cerere de recuzare a acestuia în baza prev. art. 27 pct. 7 și 8 C. proc. civ., dar având în vedere că expertul a făcut dovada citării părților și că nu au fost aduse dovezi de către pârâtă cu privire la faptele imputate, prin Încheierea din data de 15 ianuarie 2010 s-a respins cererea de recuzare a expertului B.T., în condițiile art. 204 C. proc. civ.

Examinând actele și lucrările dosarului, inclusiv concluziile raportului de contraexpertiză semnat și de expertul propus de pârâtă, precum și concluziile scrise formulate de părți, instanța a reținut următoarele:

La data de 19 februarie 2007 a fost încheiat între părți Contractul de vânzare-cumpărare nr. X1/2007 având ca obiect o stație de betoane T., prețul utilajului fiind de 179.000 euro, locul amplasării fiind Baia Mare (art. 7).

Părțile au stabilit prin contract modalitatea de plată a prețului, respectiv plata unui avans de 15 % (26.850 euro + TVA) în termen de 2 zile de la semnarea contractului, 75% (134.250 euro + TVA) la avizarea din partea vânzătorului că marfa este pregătită de încărcare la producător, pe baza facturii proforme emise de cumpărător și 10%/17.900 euro + TVA) în max. 5 zile de la punerea în funcțiune (art. 4).

Totodată, la art. 5 a fost stabilit de comun acord ca termenul de livrare să fie de 9 săptămâni, cu condiția respectării prev. art. 4 (privind plata prețului), iar la art. 6 a fost prevăzut termenul de 11 săptămâni de la plata avansului, pentru instalarea și punerea în funcțiune, probele tehnologice și instruirea operatorilor, cu condiția respectării de către cumpărător a unor cerințe inserate la alin. (2) - (8), ale art. 6 din contract. Se reține că la alin. (6) a fost prevăzută obligația cumpărătorului de a obține aprobările și certificatele legale, autorizația de construire și alte autorizații, pregătirea locului de montaj conform cerințelor vânzătorului prevăzute în proiect, asigurarea cu energie electrică, apă și alte utilități, a detectoarelor de foc și a sistemului de stingere a incendiilor etc.

De asemenea, la alin. (7) s-a prevăzut obligația cumpărătorului de a pune la dispoziția vânzătorului planul de amplasament pentru zona în care se va instala stația cu ridicările topografice aferente zonei de amplasament în termen de 7 zile de la semnarea contractului, iar la alin. (8) vânzătorul s-a obligat să furnizeze cumpărătorului planul de fundații pentru stație în termen de 15 zile de la recepția ridicărilor topografice.

În contract a fost prevăzută la art. 12 Cap.VI (răspunderea contractuală) și o clauză penală potrivit căreia "întârzierea predării bunului față de termenul precizat în contract, din alte cauze decât forța majoră, atrage în sarcina vânzătorului penalități de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea totală a bunului calculată de la împlinirea termenului de punere în funcțiune prevăzut de art. 6 și până la data punerii în funcțiune în condițiile nerespectării de către părți a angajamentelor asumate prin contract. Valoarea penalităților poate să întreacă valoarea bunului. Întârzierea punerii în funcțiune din culpa cumpărătorului nu poate fi imputată vânzătorului și nu este purtătoare de penalități de întârziere".

Rezultă din acest text că părțile au convenit asupra a două cauze de nerăspundere contractuală, respectiv forța majoră și culpa cumpărătorului.

În doctrina și practica judiciară s-a apreciat în mod constant și unanim că daunele-interese (despăgubirile) sunt de două feluri: daune-interese moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației și daune-interese compensatorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației.

Această clasificare este utilă deoarece despăgubirile (daunele-interese) moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligației, pe când daunele compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a o înlocui.

În speță, cum obligația contractuală a fost îndeplinită de către pârâtă, reclamanta nu poate solicita decât daune-interese moratorii pentru îndeplinirea cu întârziere a obligației. Este adevărat că și daunele-interese moratorii pot să cuprindă atât prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

În ceea ce privește stabilirea (evaluarea) daunelor-interese, este de principiu că aceasta poate fii judiciară (prin hotărâre judecătorească), convențională (prin acordul de voință al părților) și legală (direct prin lege).

Se constată că în cauză, evaluarea daunelor-interese s-a făcut convențional, prin includerea unei clauze penale la art. 12 din contract, respectiv plata unor penalități de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului, "calculate de la împlinirea termenului de punere în funcțiune prevăzut de art. 6 și până la data punerii în funcțiune în condițiile nerespectării de către părți a angajamentului". Clauza penală este reglementată de art. 1066 - 1072 C. civ.

Reclamanta a apreciat că penalitățile contractuale se datorează, potrivit art. 12 din contract, de la data de 11 mai 2007, dată la care s-a împlinit termenul de 11 săptămâni de la data achitării avansului de 15% (avansul s-a achitat cu OP din 22 februarie 2007, fapt necontestat de pârâtă și confirmat de raportul de contraexpertiză). Pentru această perioadă de întârziere, de 214 zile, penalitățile de întârziere de 0,1% din valoarea contractului de 179.000 euro sunt de 38.306 euro, cât reclamanta a solicitat prin cererea inițială, de chemare în judecată.

Este de principiu că instanța de judecată nu poate nici micșora și nici majora suma stabilită în clauza penală, însă în doctrină s-a apreciat că în măsura în care creditorul dovedește că a suferit o pagubă mai mare, el are dreptul la despăgubiri în completare pentru acoperirea integrală a prejudiciului, atunci când acesta nu a fost acoperit în întregime prin clauza penală.

Deși reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată și la plata altor prejudicii suferite (sume precizate prin precizarea de acțiune după efectuarea primei expertize contabile, la valoarea totală de 69.203 euro), pe lângă penalitățile de întârziere nu este admisibil să se cumuleze penalitățile stabilite de părți cu prejudiciile solicitate, eventual, așa cum s-a arătat, ar fi fost îndreptățită la diferența de la clauza penală până la totalul pagubei suferite.

Cu toate acestea, prin raportul de contraexpertiză contabilă s-a stabilit că prejudiciile totale suferite de reclamantă prin întârzierea punerii în funcțiune a utilajului sunt în sumă totală de 50.841 RON (echivalentul a circa 12.105 euro), conform concluziilor la obiectivele I - III.

Această sumă totală este mult mai mică decât clauza penală calculată și care reprezintă prejudiciul pe care părțile l-au prestabilit prin acordul lor de voință, astfel că daunele-interese moratorii la care este îndreptățită reclamanta sunt penalitățile de întârziere de 38.306 euro, conform art. 969 raportat la art. 1069 alin. (2), art. 1082, 1084 C. civ., cu aplicarea art. 12 din contractul părților.

Tribunalul și-a însușit concluziile contraexpertizei întrucât cei trei specialiști și-au motivat mai elaborat constatările lor, au făcut aprecieri cu privire la prejudiciile suferite de reclamantă cauzate strict întârzierii în executarea obligațiilor contractuale, concluzionând de asemenea, că în baza clauzei penale prin raportare la faptele dovedite, pârâta datorează penalități de întârziere de 38.306 euro, apreciind că nu poate fi reținut ca prejudiciu un eventual profit nerealizat pe aceeași perioadă (obiectiv 4).

Fiind stabilit acest cadru legal și condițiile de admisibilitate ale clauzei penale, instanța a înlăturat apărările pârâtei cu privire la neîndeplinirea cerințelor răspunderii contractuale și existența cauzelor de nerăspundere constând din cazul de forță majoră și culpa creditorului.

În ceea ce privește îndeplinirea și dovedirea condițiilor răspunderii contractuale (prejudiciul, vinovăția debitorului, raportul de cauzalitate între forță și prejudiciu și punerea în întârziere a debitorului), tribunalul a reținut următoarele:

În cazul în care părțile au prestabilit prejudiciul prin clauza penală inserată în contract la art. 12, nu mai este necesară o evaluare judiciară a dunelor-interese prin instanța de judecată, nefiind admisibilă înlăturarea evaluării convenționale.

În ceea ce privește vinovăția debitorului, aceasta rezultă în mod implicit din textul art. 1082 C. civ., debitorul fiind obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acționează cu intenția de a-l păgubi pe creditor "nu este rea-credință din parte-i", dar și atunci când nu va dovedi existența "clauzei străine" care să nu-i fie imputabilă. Așadar, vinovăția în executarea cu întârziere ori neexecutare poate să constea în intenție sau într-o simplă culpă.

Pe de altă parte, din textul art. 1082 și 1083 C. civ. rezultă că în materie contractuală, vina debitorului este prezumată până la dovada existenței unei cauze străine, respectiv a forței majore sau cazului fortuit, fiind acceptat în literatura de specialitate că și culpa creditorului poate fi o cauză străină ce ar împiedica executarea ori ar genera întârzierea executării.

În speță, pârâta nu a făcut dovada existenței unui caz fortuit sau a forței majore în întârzierea îndeplinirii obligației contractuale însă a invocat culpa creditorului (reclamantei) constând în aceea că nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract (art. 6 alin. (5)) de a pregăti locul de montaj pentru instalarea stației de betoane în localitatea Baia Mare, respectiv nu a făcut dovada finalizării fundațiilor, în acest scop.

Cu toate acestea, așa cum a stabilit și raportul de contraexpertiză la obiectivul 5, împrejurarea că fundațiile utilajelor de la stația de betoane Baia Mare, înregistrate în contabilitatea SC R. SRL, în 11 septembrie 2007 și 23 octombrie 2007, ar fi cauzat întârzierea punerii în funcțiune din culpa cumpărătorului, nu poate fi stabilită de expertiză în situația când predarea-primirea bunului nu era finalizată nici la data de 11 decembrie 2007, deși termenul de livrare preceda termenul de punere în funcțiune cu două săptămâni.

Expertul-parte a făcut o opinie separată subliniind că nu pot fi datorate penalitățile de întârziere în condițiile în care termenul de 11 săptămâni prevăzut la art. 12 din contractul părților trebuie calculat de la data de 23 octombrie 2007, când a fost înregistrată în contabilitate factura care atestă realizarea fundațiilor și se împlinește la data de 8 ianuarie 2008, dar stația a fost pusă în funcțiune mai devreme, respectiv la 11 decembrie 2007.

Instanța nu a putut accepta această opinie întrucât această nerealizare a fundațiilor de către reclamantă într-un anumit termen ar fi trebuit să constituie cauza determinantă pentru care pârâta nu și-a putut îndeplini obligația sa la termen, respectiv să fi făcut dovada că utilajul și toate componentele principale i-au fost livrate de către furnizorul extern, că aceste utilaje au fost livrate reclamantei (oricum livrarea trebuie să se facă cu 2 săptămâni anterior punerii în funcțiune) și că punerea în funcțiune a utilajului a fost împiedicată din această cauză. Doar într-o atare situație dovedită s-ar fi putut reține culpa cumpărătorului.

În ceea ce privește punerea în întârziere a debitorului, tribunalul a apreciat că prin realizarea procedurii concilierii prealabile în care părțile, prin reprezentanții lor, și-au expus punctele lor de vedere cu privire la litigiu, consemnate prin Procesele-verbale din datele de 22 august 2007 și din 13 septembrie 2007, a fost îndeplinită și această condiție.

Față de toate aceste considerente, acțiunea precizată a reclamantei a fost admisă în parte, conform dispozitivului. În baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.082 RON reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar, achitată pentru suma reprezentând penalitățile de întârziere solicitate prin acțiune, dovedite cu chitanțele anulate la dosar.

În ceea ce privește plata onorariilor pentru cele două expertize, aceste cheltuieli fiind sensibil egale, s-au compensat întrucât prima expertiză a fost plătită de reclamantă și contraexpertiza de către pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC R.C.D. SRL (fostă SC P.T. SRL).

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea a constatat următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 367 din 11 martie 2011, Tribunalul Bistrița-Năsăud a admis în parte cererea de chemare în judecată a intimatei-reclamante și a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 38.306 euro, reprezentând penalități contractuale de întârziere, precum și la plata sumei de 4.082 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, considerându-se că daunele-interese compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligației asumate de vânzător.

Pârâta a declarat apel, invocând, cu titlu de chestiune preliminară, împrejurarea că la fond nu au fost legal timbrate pretențiile formulate, solicitându-se a se face aplicarea prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Curtea a constatat că nu se impune a se reține incidența în cauză a acestui text legal, din perspectiva faptului că intimata-reclamantă a înțeles să dea curs dispoziției instanței de apel privind depunerea diferenței de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar datorate pentru judecata la fond, la dosarul Curții regăsindu-se ordinul de plată care atestă achitarea sumei de 3.839.92 RON și a timbrului judiciar de 6 RON, care se adiționează sumelor care au fost achitate cu acest titlu cu ocazia judecății în fond. Ca atare, demersul reclamantei, astfel cum a fost precizat în fața tribunalului, a fost legal timbrat.

În ceea ce privește criticile referitoare la nelegala respingere a excepției de necompetență teritorială, invocată la fond, Curtea a constatat că soluția dată acestui incident procedural este corectă.

Astfel, deși se susține că actul din care derivă pretențiile reclamantei ar fi fost încheiat, în realitate, la sediul din București al pârâtei, fiind vorba despre un contract încheiat prin corespondență, aceste apărări nu pot fi validate.

Aceasta întrucât în contract a fost inserată mențiunea expresă conform căreia: "Prezentul contract s-a încheiat la Bistrița în 2 exemplare, câte unul pentru fiecare parte.", intimata relevând în mod corect că este vorba despre o stipulație care a fost însușită de ambele părți, prin semnarea, fără obiecțiuni, a actului.

Chiar dacă se relevă că este vorba despre o eroare, atestată de existența unor mijloace de probă care dovedesc contrariul, cu referire specială la existența notei de transport întocmite de serviciul de curierat, precum și de extrasul din registrul de corespondență al societății apelante, Curtea a achiesat apărărilor intimatei conform cărora aceste înscrisuri nu sunt de natură să vină, prin ele însele și în contra mențiunilor exprese din contract, în sprijinul afirmațiilor apelantei.

Aceasta întrucât nota de transport nu face niciun fel de referire la documentul care a fost expediat, iar extrasul din registrul de corespondență reprezintă un înscris ce emană în mod unilateral de la pârâtă. Totodată, nu este exclusă situația ca, din varii motive, deși contractul să fi fost semnat la Bistrița, originalul acestuia să fie expediat pârâtei ulterior.

Ca atare, reclamanta s-a adresat, în baza prevederilor art. 10 alin. (4) și art. 12 C. proc. civ., instanței competente teritorial, nefiind combătute în mod pertinent susținerile conform cărora oferta de vânzare, cât și acceptul final de cumpărare "s-au întâlnit" la Bistrița, fiind exprimat la sediul societății reclamante, în momentul în care au fost finalizate negocierile.

Curtea a constatat că nu pot fi reținute nici argumentele privind inadmisibilitatea acțiunii, raportat la încercările repetate ale reclamantei de soluționare pe cale amiabilă a diferendului, acestea fiind, contrar susținerilor din apel, inițiate și desfășurate în condiții de legalitate, în acord cu prevederile art. 7201 C. proc. civ.

Astfel, intimata relevă că prin Adresa nr. 1006 din 1 august 2007, în temeiul art. 7201 C. proc. civ., societatea reclamantă a convocat-o la conciliere pe SC P.T. SRL, pentru data de 22 august 2007. Convocarea a fost întocmită în baza art. 7201 C. proc. civ. și comunicată pârâtei cu mai mult de 15 zile înaintea termenului stabilit pentru conciliere.

Prin Convocare s-a comunicat pârâtei care sunt toate pretențiile reclamantei, respectiv solicitarea de a livra stația de betoane, de a o monta, de a achita penalitățile de întârziere și de a achita contravaloarea prejudiciului nerealizat al societății și toate celelalte cheltuieli avute de societate.

De altfel, prin Adresa nr. 225 din 2 august 2007, aceasta i-a comunicat că se va prezenta la sediul societății în data de 22 august 2007 în vederea încercării de soluționare pe cale amiabilă a situației.

Prin Adresa nr. 1035 din 6 august 2007, reclamanta a solicitat încă o dată pârâtei să urgenteze demersurile de livrare a Stației de Betoane deoarece termenul este depășit.

Apoi, în data de 22 august 2007, s-au prezentat la sediul societății reclamante doi reprezentanți și un avocat din partea SC P.T. SRL, întocmindu-se Procesul-verbal din 22 august 2007. Deoarece pârâta nu a putut preciza data la care se va livra Stația de Betoane în întregime, aceștia s-au angajat că vor comunica în scris un punct de vedere.

Prin Adresa nr. 247 din 24 august 2007, aceasta i-a comunicat intimatei faptul că montajul stației de betoane va începe în data de 31 august 2007, utilajul fiind funcțional în data de 15 octombrie 2007.

În data de 13 septembrie 2007, s-a mai încercat încă o dată concilierea, dar rezultatul a fost negativ, așa cum reiese și din Procesul-verbal din 13 septembrie 2007, încheiat cu reprezentanții pârâtei.

Ținând cont și de faptul că în aceste convocări s-a indicat ca temei al pretențiilor formulate contractul încheiat între părți, respectiv prevederile art. 12, precum și valoarea penalităților de întârziere, calculate până la data notificării, iar celelalte sume au fost individualizate doar pe parcursul soluționării cauzei, urmare a efectuării raportului de expertiză contabilă, Curtea a apreciat că excepția de inadmisibilitate a fost întemeiată pe argumente pur formale, care nu pot fi îmbrățișate.

De altfel, poziția primei instanțe în sensul netemeiniciei excepției reiese implicit din soluția dată, care a analizat fondul raporturilor litigioase deduse judecății.

S-a indicat de către apelantă și că prima instanță a nesocotit în mod flagrant principiul contradictorialității, care trebuie să guverneze desfășurarea oricărui litigiu civil. Astfel, se relevă că prin Încheierea de ședință din data de 2 septembrie 2009, Tribunalul Bistrița-Năsăud, ulterior "desemnării" expertului B.T. (același expert pe care intimata-reclamantă l-a solicitat în ședință publică a fi desemnat să efectueze expertiza), a pus în vedere reprezentantului convențional al SC R. SRL să reformuleze obiectivele pentru expertiza ce fusese încuviințată, fără ca acestea să fie puse în discuția contradictorie a părților, conferind ab initio un caracter "extrajudiciar" expertizei administrate în cauză.

Nici aceste critici nu au fost reținute, deoarece, pe de o parte, obiectivele expertizei contabile au fost indicate, de la bun început, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu mențiunea că ele au fost completate inițial oral în fața instanței, conform mențiunilor din aceeași încheiere de ședință la care face referire apelanta, dispoziția dată de tribunal fiind necesară în contextul în care nu exista un înscris care să facă referire exclusiv la aceste aspecte și care să poată fi comunicat expertului. Ca atare, orice discuție privind caracterul extrajudiciar al acestui mijloc de probă nu se justifică.

Pe de altă parte, apelanta nici nu a indicat care ar fi folosul practic pe care l-ar obține prin validarea acestei apărări, în contextul în care din considerentele sentinței rezultă în mod explicit că tribunalul a înțeles să se raporteze exclusiv la concluziile contraexpertizei efectuate în cauză, la solicitarea pârâtei.

În ceea ce privește critica care se referă la fondul cauzei, apelanta susține că nu se impunea obligarea sa la plata sumei acordate de tribunal, pe considerentul că obligația sa nu a fost adusă la îndeplinire din culpa exclusivă a reclamantei, care nu și-a îndeplinit la termen propria sa obligație privind pregătirea locației unde urma să fie montată stația de betoane, prin finalizarea fundațiilor.

Curtea nu a validat aceste apărări, iar pentru a dispune în acest sens, a luat act de justețea apărărilor reclamantei-intimatei conform cărora condițiile răspunderii contractuale sunt întrunite în totalitate.

Conform art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligațiunii, iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Art. 1082 C. civ. prevede că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din partea-i, iar art. 1084 C. civ. prevede că daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepțiile și modificările mai jos menționate (art. 1085 - 1090 C. civ.).

Suntem în situația unor daune-interese moratorii (pentru executarea cu întârziere a obligațiilor asumate, respectiv predarea stației cu întârziere de 214 zile). Datele privind încheierea contractului (19 februarie 2007), a executării acestuia, plata avansului (22 februarie 2007), data predării parțiale a Stației (11 decembrie 2007) sunt de necontestat, ele fiind evidențiate în acte ce emană de la ambele părți.

În doctrina și practica judiciară s-a apreciat în mod constant și unanim că daunele-interese moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației, situație în care se află apelanta-pârâtă.

În speța de față, apelanta-pârâtă și-a îndeplinit aproape în totalitate obligațiile asumate, astfel că se pune problema stabilirii (evaluării) daunelor-interese, care în situația de față s-a făcut convențional, prin includerea unei clauze penale în art. 12 din contract, prevăzându-se în sarcina pârâtei plata unor penalități de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului "calculate de la împlinirea termenului de punere în funcțiune prevăzut de art. 6 și până la data punerii în funcțiune".

Intimata relevă corect că penalitățile contractuale, potrivit art. 12 din contract, se datorează începând cu data de 11 mai 2007 (data la care s-a împlinit termenul de 11 săptămâni de la data achitării avansului de 15% cu O.P. din 22 februarie 2007 - aspect necontestat de pârâtă și confirmat de raportul de contraexpertiză) și până la data punerii în funcțiune a Stației, respectiv data de 11 decembrie 2007. Pentru această perioadă de întârziere, de 214 zile, penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului de 179.000 euro sunt de 38.306 euro.

Suma de 38.306 euro reprezintă prejudiciul pe care părțile l-au stabilit prin acordul lor de voință, astfel că obligarea apelantei-pârâte la plata acestor daune-interese moratorii, în temeiul art. 969 raportat la art. 1069 alin. (2), art. 1082 și art. 1084 C. civ., cu aplicarea art. 12 din contract, este legală.

În ceea ce privește vinovăția debitorului, aceasta rezultă implicit din textul 1082 C. civ., debitorul fiind obligat la plata despăgubirilor nu numai când acționează cu intenția de a-l păgubi pe creditor, dar și atunci când nu va dovedi existența "cauzei străine" care să nu-i fie imputabile. Pe de altă parte, din textul art. 1082 și 1083 C. civ. rezultă că în materie contractuală, vina debitorului este prezumată până la dovada existenței unei cauze străine.

Sunt corecte și apărările intimatei legate de împrejurarea că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada existenței unei cauze străine și nici a culpei creditoarei-reclamante, invocate de aceasta în acord cu prevederile din teza finală a art. 12 din contract. Nu se poate însă reține incidența acestei clauze exoneratoare de răspundere, din perspectiva faptului că probațiunea administrată nu relevă că întârzierea înregistrată s-ar fi datorat culpei exclusive a reclamantei. Astfel, chiar dacă este real faptul că fundațiile nu au fost finalizate în condiții optime, nu există elemente care să justifice concluzia conform căreia aceasta a fost unica cauză a nerespectării obligației vânzătoarei.

Mai mult, intimata subliniază că predarea-primirea Stației nu era finalizată în totalitate nici la data de 11 decembrie 2007, deși termenul de livrare precede termenul de punere în funcțiune. În plus, apelanta a confirmat prin mai multe adrese faptul că în luna septembrie 2007 nu era livrată o mare parte din Stație.

Curtea a achiesat statuărilor primei instanțe în sensul în care, pentru a fi incidentă teza de excepție inserată de părți, apelanta ar fi trebuit să dovedească faptul că a livrat în totalitate Stația în termenul stabilit și nu a putut demara lucrările de punere în funcțiune din culpa cumpărătorului, ceea ce nu s-a întâmplat.

Așa cum reiese din actele depuse la dosar de către reclamantă, pârâta a livrat Stația parțial în datele de: 12 iunie 2007, 18 iunie 2007, 22 iunie 2007, 26 iunie 2007, 5 iulie 2007, 1 august 2007, 8 august 2007, 16 august 2007, aceasta fiind instalată și predată parțial în data de 11 decembrie 2007. După cum se poate observa, toate livrările parțiale au fost efectuate după data stabilită de predare, 11 mai 2007. În aceste condiții, nu se poate invoca culpa societății reclamante, din moment ce pârâta nu a livrat Stația în termenul în care s-a angajat.

În acest context, de amintit este că, în baza art. 5 din contract, pârâta avea obligația de livrare a Stației de betoane în termen de 9 săptămâni de la data achitării avansului, iar conform art. 6, în următoarele 2 săptămâni trebuia pusă în funcțiune Stația de Betoane, instruit personalul etc.

Ca atare, chiar dacă s-ar admite că stația nu a putut fi montată din culpa reclamantei, argumentele din apel nu explică de ce pârâta nu și-a îndeplinit, la termen, cel puțin obligația de a livra bunul ce a făcut obiectul contractului. Drept consecință, este justificată apărarea intimatei conform căreia dacă pârâta ar fi făcut dovada faptului că a livrat integral Stația de betoane în termen de 9 săptămâni și ar fi fost în imposibilitate de a instala Stația și instrui personalul în următoarele săptămâni, i-ar fi adus la cunoștință reclamantei acest aspect. Or, nu există nicio adresă în care să se facă astfel de referiri.

Ca atare, înscrisurile invocate în apel de către pârâtă, Adresa nr. 225 din 2 august 2007 SC P.T. SRL, planșele fotografice atașate acesteia și facturile fiscale emise de SC C. SRL către SC R. SRL în datele de 23 octombrie 2007 și 27 decembrie 2007, prin care, în baza Contractului din 16 iulie 2007 încheiat între aceste două societăți, au fost facturate următoarele servicii: "fundații utilaje la stația preparare betoane Baia Mare" și "stâlpi susținere silozuri, bazine ape/depozit agregate, platforme și canalizare", nu sunt de natură să ducă la concluzia conform căreia sentința atacată ar fi netemeinică și nelegală.

De altfel, în privința facturilor anexate apelului, de reținut este și că data la care au fost facturate lucrările nu poate primi valențele pe care le sugerează apelanta, ea nefiind identică cu cea a realizării efective a acestora, aspect evidențiat și de faptul că ultima dintre acestea a fost emisă ulterior datei la care s-a raportat reclamanta în calculul penalităților, 11 decembrie 2007.

Ca atare, Curtea a constatat că, în lipsa oricăror dovezi concrete care să ateste că utilajul ar fi fost livrat pârâtei de către furnizorul extern și că aceasta l-ar fi livrat sau ar fi fost gata să-l livreze cumpărătoarei, în termenul convenit, apărarea din apel este invocată cu nesocotirea principiului conform căruia raporturile contractuale trebuie fie guvernate de principiul loialității și al bunei-credințe, care, în filozofia solidarismului contractual, se apreciază mai ales în viziunea sa dinamică, decât statică, părțile contractante fiind ținute de o sumă de obligații care le constrâng să ia în considerare deopotrivă și în mod reciproc realizarea interesului fiecăreia dintre ele, într-un spirit de cooperare și loialitate.

Numai în ipoteza în care apelanta și-ar fi executat scrupulos propriile sale obligații și ar fi dovedit că a întreprins ceea ce este posibil și necesar pentru a facilita derularea în bune condiții a raporturilor contractuale, s-ar fi putut aprecia că invocarea culpei reclamantei s-a făcut cu bună-credință, în spiritul clauzei de nerăspundere inserate în contract, iar nu prin deturnarea acesteia de la finalitatea sa.

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu s-a dovedit că neexecutarea contractului care îi este imputată are la origine încălcarea obligațiilor intimatei, în baza prevederile art. 296 C. proc. civ., apelul declarat a fost respins ca nefondat. Deși intimata a solicitat prin întâmpinare obligarea apelantei la cheltuieli de judecată, în lipsa unor documente justificative, Curtea nu a putut da curs acestei cereri.

În consecință, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 62/2013 din 19 aprilie 2013 a respins apelul declarat de SC R.C.D. SRL (fostă SC P.T. SRL), prin lichidator judiciar CII P.C.F.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâta SC R.C.D. SRL prin lichidator judiciar Cabinetul de insolvență P.C.F., prin care a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei, cu consecința anulării sentinței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare către Tribunalul București în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (2) teza I coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În subsidiar a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâtei cu consecința schimbării în parte a sentinței de fond și respingerii ca neîntemeiat a primului capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamantă.

A solicitat de asemenea obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul chestiunilor prealabile, recurenta învederează aspectul legat de aplicarea dispozițiilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 în ce privește timbrarea cererii de recurs.

De asemenea, efectuează o scurtă prezentare a situației de fapt, care nu va fi reluată în sinteză de către instanța de recurs, aceasta fiind amplu și corect reținută de către cele două instanțe devolutive.

Criticile recurentei cu privire la solicitarea de admitere a recursului, de modificare a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și anulării sentinței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare au vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 12, art. 10 pct. 4 și art. 19 C. proc. civ., în ce privește modul de soluționare al excepției privind lipsa de competență teritorială.

Astfel, în mod greșit a reținut instanța de apel că, contractul de vânzare-cumpărare în litigiu nu a fost încheiat de părți prin corespondență și mențiunea din cuprinsul acestuia în sensul că încheierea sa a fost făcută la Bistrița vine să confirme faptul că realizarea acordului de voință al părților nu s-a realizat la București.

Recurenta invocă dispozițiile art. 12, art. 10 pct. 4 și art. 19 C. proc. civ., potrivit cărora în cererile privitoare la obligații comerciale reclamantul poate opta între patru instanțe deopotrivă competente, însă în cazul contractelor încheiate prin corespondență, sunt aplicabile dispozițiile art. 35 C. com., contractul fiind încheiat la momentul cunoașterii de către ofertant a acceptării ofertei. Locul încheierii contractului perfectat prin corespondență coincide, potrivit doctrinei, cu locul în care se află ofertantul și unde i-a fost adresată corespondența cu acceptarea.

Din acest punct de vedere, raționamentul instanței de apel este greșit, în sensul că inexistența unei mențiuni în cuprinsul notei de transport și față de caracterul de înscris unilateral al registrului de corespondență ținut de societate nu se poate aprecia că locul încheierii contractului este municipiul București.

Această prezumție relativă este răsturnată de analizarea probelor depuse la dosarul cauzei, care probează faptul că la data de 20 februarie 2007, intimata a remis pârâtei originalul contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, apreciază că Tribunalul Bistrița-Năsăud nu era competent să soluționeze în primă instanță cauza.

În ce privește solicitarea de admitere a recursului, de modificare a deciziei, în sensul admiterii apelului și respingerii în parte a primului capăt al acțiunii, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, acordând penalități de întârziere, deși reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații.

Invocă dispozițiile art. 969 alin. (1), art. 970 alin. (1) și art. 1066 C. civ. raportat la art. 12 din contract, în susținerea ipotezei că pentru a fi activată clauza penală stipulată într-un contract, trebuie să fie întrunite condițiile răspunderii civile contractuale a debitorului, iar pentru obținerea plății este suficient pentru creditor să facă dovada faptului neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale.

Citând dispozițiile art. 1082 C. civ., recurenta susține că debitorul este exonerat de răspundere, având în vedere imposibilitatea executării obligației datorită cauzei străine, care este reprezentată de fapta reclamantei, care nu a înțeles să își execute obligațiile asumate, respectiv nu a făcut dovada finalizării fundațiilor și nici a îndeplinirii celorlalte obligații prevăzute de art. 6 din convenția părților.

În consecință, instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1082 C. civ. raportat la art. 12 alin. (1) teza finală din contract.

Se mai reproșează instanței de apel nesocotirea dispozițiilor art. 1156 alin. (4) C. civ., în susținerea imposibilității fortuite de executare, caz în care obligația debitorului se va stinge cu consecința liberării sale, sau temporară, situație în care executarea obligației va fi suspendată pe întreaga durată a împrejurării care a făcut imposibilă executarea. Precizează că imposibilitatea de executare putea fi și temporară.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și în limitele stabilite de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În susținerea acestei căi de atac, recurenta-pârâtă a invocat prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., două aspecte, unul care vizează modul de soluționare al excepției de necompetență teritorială și unul care vizează fondul cauzei.

În ce privește primul motiv de nelegalitate, Înalta Curte observă faptul că argumentele recurentei au plecat de la premisa că, Contractul de vânzare-cumpărare nr. X1/2007 este unul încheiat prin corespondență, fiind în consecință aplicabile dispozițiile art. 35 C. com., în ce privește stabilirea locului încheierii contractului.

Pentru stabilirea locului încheierii contractului, recurenta trimite la observarea înscrisurilor depuse la dosar, care probează faptul că locul încheierii contractului este municipiul București, acolo unde a fost remis contractul de vânzare-cumpărare către pârâtă.

De asemenea, recurenta susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 46 C. com., cu privire la nesocotirea probelor existente la dosarul cauzei.

Înainte de a răspunde criticilor recurentei este nevoie a se arăta că în analiza modului în care a fost soluționată excepția de necompetență teritorială în cadrul acestei etape procesuale, Înalta Curte urmează a se raporta numai la modul de aplicare al dispozițiilor care reglementează competența teritorială alternativă în situația cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract. Chestiunea nesocotirii probelor depuse la dosarul cauzei din punct de vedere al dispozițiilor art. 46 C. com., care reglementează probele în materie comercială, cu trimitere la analizarea înscrisurilor existente la dosar, exced controlului de legalitate al instanței de recurs, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive.

În soluționarea acestei excepții, instanța de apel a avut în vedere faptul că părțile au încheiat contractul în litigiu la Bistrița, ceea ce atrage competența instanței în circumscripția căreia a luat naștere obligația comercială, fiind una dintre cele patru instanțe deopotrivă competente să soluționeze cererile privitoare la obligații comerciale, conform art. 12, art. 10 pct. 4 și art. 19 C. proc. civ.

În combaterea acestui argument al instanței de apel, respectiv clauza acceptată de ambele părți prin semnarea actului, recurenta opune probe ulterioare semnării contractului, respectiv nota de transport și registrul intimatei, care atestă primirea originalului contractului la sediul pârâtei din municipiul București, care nu pot fi luate în considerare.

Deși la acel moment, respectiv 20 februarie 2007, a fost remis pârâtei originalul contractului, nu se poate trece peste dispozițiile art. 969 C. civ., pentru a ignora mențiunea locului încheierii contractului la data de 19 februarie 2007.

În consecință, această critică va fi respinsă.

În ce privește criticile care vizează fondul cauzei, prin care se solicită respingerea primului capăt al cererii, prin care reclamanta a solicitat acordarea penalităților de întârziere, ca urmare a activării clauzei penale, Înalta Curte, în debutul analizei, reamintește conținutul dispoziției cuprinse în art. 969 C. civ., invocat chiar de către recurentă, și anume convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și, ca atare, judecătorii sunt obligați să le aplice așa cum au fost concepute și redactate de participanții la încheierea convenției.

Din acest punct de vedere, se constată că potrivit art. 12 din contract, părțile au prevăzut o clauză penală, potrivit căreia penalitățile de întârziere sunt datorate începând cu data la care s-a împlinit termenul de 11 săptămâni de la data achitării avansului de 15% achitat cu O.P. din 22 februarie 2007 și până la data punerii în funcțiune a Stației, respecti