Viciul ascuns

Potrivit alin. (2) al art. 1707 C. civ., este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent. De asemenea, pentru a considera viciul ca fiind ascuns (ocult), este necesar, potrivit art. 1707 alin. (4) C. civ., ca dobânditorul să nu îl fi cunoscut la încheierea contractului.

În dreptul afacerilor, autorii definesc viciul ascuns ca fiind viciul de calitate constând într-o defecţiune (în general, de structură) a unei mărfi ce nu poate fi constatată prin simpla examinare exterioară a produsului şi nici prin metodele curent uzitate la recepţia făcută de cumpărător, ci se manifestă şi poate fi constatată doar în timpul utilizării acelui produs.

Un viciu este ascuns dacă, la o atentă verificare a bunului, nu poate fi descoperit de către cumpărător. Se precizează că standardul de apreciere aplicabil verificării efectuate de cumpărător nu este acela al unui specialist în aspectele tehnice ale lucrului vândut, ci al unui profan cu un nivel normal de atenție și preocupare, ținând cont de natura lucrului vândut, de valoarea sa, de frecvența achizițiilor și de gradul său de tehnicitate.

În concluzie, în practica judiciară, posibilitatea cumpărătorului de a lua la cunoştinţă despre viciul lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent.

Autorii francezi afirmă că, atunci când cumpărătorul ştia că lucrul este afectat de un viciu, el nu va putea să se plângă, lucrul livrat având exact calităţile pe care le aştepta de la el. Aşadar, acceptarea s-a realizat în deplină cunoştinţă de cauză.

Concluzia se referă și la situaţiile în care vânzătorul sau un expert a atras atenţia cumpărătorului asupra unui viciu ascuns al lucrului, informându-l. Se consideră că viciul are un caracter ocult (ascuns), atunci când cumpărătorul nu putea pur şi simplu să-l descopere şi, în consecinţă, l-a ignorat efectiv. În cazul în care viciul sau defectul a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului de către vânzător, se discută despre o vânzare condițională, cumpărătorul fiind prezumat că a înţeles să cumpere bunul cu acest viciu, asumându-și riscul contractului. Răspunderea vânzătorului există însă, atunci când necunoaşterea de către cumpărător a viciilor lucrului cumpărat este determinată de manoperele frauduloase ale vânzătorului, întrucât în aceste cazuri vânzătorul se face vinovat de dol.

Cumpărătorul nu poate avea aşteptarea rezonabilă ca, în cazul unui obiect de ocazie, calitatea să fie aceeaşi cu cea a unui obiect nou. În dreptul francez a apărut şi teza conform căreia, în acest gen de vânzare, nu ar exista, în lipsă de stipulaţie contrară, garanţie contra viciilor ascunse, pentru că viciul rezultat din vechimea bunului nu ar fi fost niciodată ascuns. Această opinie nu a fost niciodată admisă de jurisprudenţă.

Aceiaşi autori apreciază că, deşi principiul este clar, aplicarea sa este relativă, rezultând că vânzătorul garantează utilitatea normală pe care cumpărătorul ar putea în mod rezonabil să o obțină de la bun. Totul depinde însă de vechimea bunului: există defecte care nu reprezintă vicii ascunse, ci rezultă indubitabil din vechimea sa, din preţul care a fost plătit şi de aparenţa sa.

În aprecierea caracterului ascuns al viciului, prezintă importanţă şi natura bunului care formează obiectul obligaţiei de predare. În practică, garanţia contra viciilor ascunse se aplică unei largi categorii de bunuri: produselor industriale, informatice, medicamentelor, dar ea interesează, în egală măsură, toate bunurile, chiar şi imobilele, produsele naturale sau animalele.

4.1.1. Problema cumpărătorului profesionist

Un aspect foarte interesant, este acela că jurisprudenţa franceză nu a supus aceluiaşi regim cumpărătorul ocazional şi cumpărătorul profesionist. S-a dezvoltat astfel prezumţia de cunoaştere a viciilor de către cumpărătorul profesionist. Condiţia acestuia este mai severă decât cea a cumpărătorului ocazional, cel puţin dacă are aceeaşi specalizare ca vânzătorul: el este considerat a cunoaşte viciile lucrului pe care îl cumpără. Curtea de Casaţie franceză nu a definit cumpărătorul profesionist având aceeaşi specializare cu vânzătorul, dar a fost strictă: nu contează că acest cumpărător este o mare societate, având persoane calificate în aceeaşi specializare cu vânzătorul, având, deci, la fel de multe cunoştinţe ca el.

Atunci când cumpărătorul nu are competenţa tehnică profesională care să îi permită să cunoască lucrul, instanţele franceze au admis facil că un viciu prezintă caracter ascuns. Autorii au concluzionat: nu putem să-i impunem cumpărătorului ocazional să evite ignoranţa, facând să fie asistat de sfaturile unui profesionist sau unui expert; el nu trebuie nici să cumpere cu ochii închişi. El este obligat la o examinare normal-atentă a bunului, spre exemplu, să despacheteze marfa, să pună în funcţiune aparatul etc.[34].

Această concepție, numită subiectivă, a fost respinsă de autorii români, care au considerat că soluțiile admise în practica instanțelor noastre sunt mai judicioase, întrucât natura ascunsă ori aparentă a viciului unui bun este un element obiectiv și nu poate să depindă de calitățile personale ale cumpărătorului. În cazul în care constatarea viciilor reclamă o anumită pregătire (lucruri cu grad ridicat de tehnicitate sau complexitate), cumpărătorului trebuie să i se ceară să apeleze la o persoană calificată, iar dacă nu o face, este considerat în culpă. Pentru susținerea acestei idei, edificator este următorul exemplu oferit de practica judiciară: „Pe baza declaraţiilor martorilor la care s-a referit şi expertiza, se reţine, totuşi, că la momentul dobândirii caroseriei cu o vechime de 13 ani, aceasta corespundea nevoilor reclamantului, din punct de vedere al raportului preţ/calitate, aprecierea stării sale fiind făcută de acesta doar vizual, fără a fi demontată. Cu prilejul vizualizării caroseriei, reclamantul a fost însoţit de martorul N. J., de profesie mecanic auto, care a susţinut că părea bună şi că nu a fost demontată, pentru că se înnoptase. Expertul a concluzionat că, în funcţie de starea actuală a caroseriei, în mod cert prezenta zone corodate şi la data tranzacţiei, iar unele puteau fi observate cu multă uşurinţă.

Astfel, dacă se ridica mocheta din zonele din faţa scaunelor, erau vizibile zonele corodate de la lonjeroane, masca faţă, praguri şi planşe. O altă parte a zonelor corodate nu putea fi însă observată, decât dacă se demontau aripile faţă, planşa bord şi grila exterioară, de către personal calificat, cu instrumente adecvate. Faţă de cele expuse, rezultă în mod cert că nu poate fi vorba despre vicii ascunse, pentru că bunul putea fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale, iar întrebuinţarea nu era atât de micşorată pentru o caroserie veche de 13 ani, încât cumpărătorul să nu fi achiziţionat sau să plătească mai puţin, dacă le-ar fi cunoscut.

În al doilea rând, se poate susţine că o parte dintre pretinsele vicii erau aparente, despre ele cumpărătorul putând să se convingă singur, deoarece erau vizibile sau deveneau vizibile la o verificare superficială, ori, dacă reclamantul nu a făcut această verificare deşi îi era la îndemână, fără niciun fel de cunoştinţe de specialitate, uşurinţa îi este imputabilă.

În al treilea rând, în cazul în care nu avea priceperea şi experienţa necesară pentru a constata viciile care nu se puteau depista la prima vedere, relevate de expert, era obligat să apeleze la un specialist. Sub acest aspect s-a dovedit că reclamantul a fost însoţit de un mecanic auto care a concluzionat favorabil asupra stării bunului, deşi nu l-a văzut suficient de bine, pentru că se înnoptase, şi în această situaţie vina este tot a reclamantului, care a acceptat o asemenea constatare.

4.1.2. Problema viciului extrinsec bunului

În altă ordine de idei, s-a afirmat chiar că există obligația de garanție pentru vicii ascunse la preluarea controlului unei societăţi, în cazul cesiunii părţilor sociale, atunci când viciul împiedică exerciţiul activităţii economice a societăţii. Referitor la acest aspect, se susține că există o transparenţă civilă a societăţii şi un recul al protecţiei pe care o constituie persoana juridică.

De asemenea, se consideră că „ar trebui ca această garanție să funcționeze în cazul vânzării de acțiuni, atunci când viciul constă în insolvabilitatea sau situația financiară precară a societății. În acest sens, într-o lucrare publicată relativ recent, s-a exprimat opinia conform căreia ar exista o obligaţie de garanţie contra viciilor ascunse în contractul de vânzare de acţiuni, cu toate că ar putea părea improprie, în raport cu obiectul contractului, respectiv bunuri mobile incorporale. Autorul consideră că este necesară conturarea unei veritabile răspunderi a vânzătorului pentru vicii ascunse, în situaţia în care este nerespectat dreptul la informare al investitorilor, iar cumpărătorul achiziţionează acţiuni ale unui emitent listat, fără a cunoaşte date esenţiale în legătură cu poziţia economică a acestuia sau în legătură cu obligaţiile asumate.

Se are în vedere situaţia în care vânzătorul cunoaşte anumite informaţii, care au caracter confidenţial în momentul încheierii contractului. Se consideră, în plus, că în cazul acţiunilor netranzacţionate pe o piaţă reglementată, o astfel de garanţie pentru vicii ascunse este vădit diluată, faţă de situaţia acţiunilor listate, din cauza aplicării unor norme juridice vădit mai inconsistente în materia dreptului la informare. De altfel, garanţia pentru vicii în cazul societăţilor se întrepătrunde cu instituţia juridică a utilizării abuzive a informaţiilor privilegiate. Un acţionar care cunoaşte anumite informaţii, nediseminate încă publicului, este subiectul unei obligaţii legale de abţinere de la tranzacţionare, în sensul art. 245 din Legea nr. 297/2004. În cazul în care el încheie o tranzacţie cunoscând o informaţie cu caracter privilegiat, săvârşeşte fapta ilicită de tranzacţionare în baza informaţiilor privilegiate, dar, totodată, transmite cumpărătorului bunuri afectate de vicii ascunse.Autorul citat consideră că trebuie recunoscut cumpărătorului de acţiuni listate pe o piaţă reglementată un drept la acţiunea estimatorie şi un drept la acţiunea redhibitorie, mai ales în contextul în care informarea completă a investitorilor cu privire la poziţia economică a emitentului reprezintă o componentă centrală a principiului transparenţei pieţei de capital.”

Totuși, în aceste situații trebuie atent cercetat dacă nu ar trebui să se discute, de fapt, despre anularea contractului de cesiune pentru eroare sau dol, după caz. Un argument în plus pentru respingerea acestei teze îl reprezintă faptul că așa-numitele vicii ascunse nu sunt neapărat intrinseci bunurilor despre care se discută, condiție imperios necesară în vederea angajării mecanismelor garanției[38]. După cum am precizat mai sus, în cazul viciilor ascunse trebuie să fie vorba despre defecțiuni, anomalii care își au sursa în chiar bunul vândut.

4.2. Viciul să existe în momentul predării bunului

Potrivit art. 1707 alin. (3) C. civ., viciul trebuie să fi existat în momentul predării bunului.

Textul prezintă caracter de noutate în ceea ce priveşte momentul de apreciere a existenţei viciilor ascunse, renunţându-se la momentul încheierii contractului, avându-se în vedere, deci, data predării bunului.

Opțiunea legiuitorului a fost explicată, nu doar prin raportare la regimul riscurilor, ci și prin faptul că regimul obligației de a garanta contra viciilor este derogatoriu de la regulile dreptului comun, privind predarea conformă. Înseamnă că regulile specifice acestei garanții se aplică și atunci când predarea s-a făcut neconform, dar neconformitatea nu putea fi descoperită cu ocazia recepției consecutive predării.De aceea, garanția pentru vicii ascunse nu se poate aplica decât acelor vicii care existau la data predării, chiar dacă riscurile nu fuseseră transmise cumpărătorului prin această predare.

Nu este necesar ca viciul să se fi manifestat anterior predării, ci doar de la data predării să existe cauza, chiar dacă viciul se manifestă ulterior. În practică, s-a subliniat că este îndeplinită condiţia anteriorităţii, deci se poate angaja răspunderea vânzătorului, dacă germenele viciului este anterior, chiar dacă efectul se manifestă după încheierea contractului. În acest sens, dacă o haină de blană cumpărată în luna octombrie se destramă în luna ianuarie a anului următor, în condiţii de ger, s-a angajat răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse. Alte exemple oferite sunt cel al putregaiului dintr-un produs natural, al gărgăriţelor din grâu sau al sârmei aflate în oţel. Putregaiul, gărgăriţele şi sârma existau înaintea momentului predării, însă nu şi-au produs efectul decât după aceea.

Vânzătorul nu garantează doar pentru viciile care îi sunt imputabile, el trebuie să garanteze că bunul este apt pentru utilizarea prevăzută, chiar dacă viciul fusese anterior cauzat de un terţ. El se poate îndrepta, în acest caz, împotriva terţului.

Această certinţă trebuie coroborată cu cea a utilizării în condiţii normale a bunului (a se vedea şi art. 1717 C. civ.). Atunci când cauza apariţiei viciului se datorează întrebuinţării defectuoase a bunului de către cumpărător, nu mai poate fi antrenată răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului.

Proba existenţei viciului în momentul predării aparţine cumpărătorului, vânzătorul fiind prezumat a fi de bună-credinţă, iar răsturnarea prezumţiei va fi în sarcina dobânditorului.

4.3. Viciul să fie grav

Vânzătorul răspunde pentru viciile lucrului numai dacă acestea sunt grave, condiţie prevăzută expres de art. 1707 alin. (1) C. civ., adică din cauza lor lucrul devine impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei, sau îi micşorează utilitatea în asemenea măsură încât să se poată presupune că, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi încheiat contractul sau ar fi plătit un preţ mai redus.

Într-o lucrare de referință publicată recent, s-a afirmat că, în reglementarea noului Cod civil, obligaţia de garanţie a vânzătorului s-a extins la toate viciile ascunse constând în defectele fizice ale lucrului vândut, cum ar fi funcţionarea defectuoasă, starea precară, imposibilitatea folosirii potrivit destinaţiei, nu însă şi la viciile juridice ale bunului. Singura condiţie legală este ca viciul să fie redhibitoriu, deci să împiedice utilizarea lucrului, neavând relevanţă dacă defectul este important sau secundar, ori lucrul este uşor de reparat.

Consider că absolutizarea acestei afirmații ar putea contrazice alin. (1) al art. 1707, deturnând textul de la finalitatea urmărită de legiuitor. Într-adevăr, viciul trebuie să fie redhibitoriu, dar este necesar ca defectul să fie important, iar nu secundar. În această materie, noul Cod nu aduce modificări revoluționare, ceea ce înseamnă că pot reprezenta în continuare veritabile repere ideile exprimate anterior în doctrină și jurisprudență, referitor la necesitatea caracterului grav (important) pe care trebuie să îl manifeste viciul ascuns. Viciu grav înseamnă că defecţiunile de calitate semnalate de cumpărător sunt suficient de însemnate încât să restrângă sau chiar să înlăture utilitatea bunului. Gravitatea este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţei, care trebuie să administreze toate probele considerate pertinente, inclusiv expertize tehnice.

Astfel, s-a decis că viciile trebuie să facă bunul de neîntrebuinţat ori să-i micşoreze în mod substanţialutilitatea, ceea ce nu se poate reţine atunci când este necesară doar înlocuirea unor piese uzate.

În plus, aprecierea condiţiei gravităţii trebuie să se raporteze la folosinţa prevăzută de cumpărător. „Uneori, această folosinţă corespunde uzului normal al bunului, dar, în alte cazuri, folosinţa preconizată de către cumpărător este diferită de cea normală.

În prima ipoteză, vânzătorul nu se poate exonera de răspunderea pentru vicii, afirmând că nu a cunoscut folosinţa bunului achiziţionat, întrucât s-ar prevala de propria culpă, în condiţiile în care bunul achiziţionat avea, potrivit naturii sale, exact destinaţia estimată de către cumpărător.

În a doua ipoteză, vânzătorul se poate exonera de răspundere dacă nu a cunoscut destinaţia specială, ce urma să fie atribuită bunului achiziţionat de cumpărător. O astfel de posibilitate subzistă în situaţia în care părţile nu au prevăzut în contractul de vânzare această destinaţie specială. Deci, dacă părţile nu au prevăzut în contract destinaţia specială a bunului, iar vânzătorul afirmă că nu a fost înştiinţat asupra acestei destinaţii speciale, pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru vicii care au făcut improprie utilizarea bunului achiziţionat conform destinaţiei speciale, cumpărătorul va trebui să facă proba faptului cunoaşterii de către vânzător a destinaţiei speciale, ce urma a fi atribuită bunului achiziţionat. Proba cunoaşterii destinaţiei speciale de către vânzător va putea fi făcută cu orice mijloc de probă”.

S-a decis că nu constituie viciu grav decolorarea naturală a pietrei destinate placării unei case, patina şi culoarea rezultate în timp nefiind altceva decât o chestiune de gust, nu una care ţine de improprietatea utilizării lucrului conform destinaţiei sale ori de diminuarea utilităţii lui.

Noţiunea de bun impropriu utilizării căreia a fost destinat este destul de abstractă, acoperind situaţii diverse, fiind vorba despre toate neplăcerile contemporane ale consumatorului şi ale fabricantului, lista produselor defectuoase fiind practic inepuizabilă.

Nu putem discuta despre vicii redhibitorii dacă sunt puţin importante sau afectează doar frumuseţea bunului, putând exemplifica în acest sens cazul unui automobil de ocazie, al cărui cumpărător a semnalat prezenţa unor curenţi de aer în momentul deschiderii geamurilor din spate. Totuşi, soluţia trebuie nuanţată în cazul produselor de lux. Distincţia dintre ceea ce ţine de uzaj şi ceea ce ţine de agrement este relativă, de la un produs de lux neaşteptându-se acelaşi uzaj ca de la un produs obişnuit[49].

Garanţia nu va putea fi activată în cazul produselor informatice a căror complexitate necesită o anumită perioadă de testare, în care sunt necesare unele ajustări şi puneri la punct, înainte de a funcţiona în mod corespunzător. Referitor la acest aspect, Curtea Supremă din Canada a statuat că o problemă deosebită o reprezintă schimbările tehnologice, având în vedere că acestea reprezintă o realitate modernă, caracterizată prin rapiditatea cu care produsele sunt perfecţionate. Vânzarea unei versiuni ameliorate sau mai performante a unui produs nu determină un defect al versiunii anterioare. Evoluţia de calitate şi diferenţa de utilizări posibile între cele două versiuni nu ar putea fi calificate ca un viciu ascuns.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că nu se cere ca viciul să se refere la substanţa, esenţalucrului.

5. Efectele garanției

Referitor la efectele garanţiei pentru vicii ascunse, art. 1710 alin. (1) C. civ. prevede că în temeiul obligaţiei de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:

a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;

b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;

c) reducerea corespunzătoare a preţului;

d) rezoluţiunea vânzării.

Dreptul de opţiune îi aparţine cumpărătorului, dar potrivit art. 1710 alin. (2) C. civ., la cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, va putea dispune o altă măsură prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător. Textul reprezintă o aplicație a unui vechi principiu doctrinar și jurisprudențial, fiind recunoscut și anterior că folosirea abuzivă a acţiunii redhibitorii poate justifica pronunţarea unei hotărâri de către instanţa de judecată prin care să se refuze desfiinţarea contractului şi să se acorde doar o reducere de preţ dacă viciul există, dar prezintă o importanţă minoră.

Prima soluţie reţinută de legiuitorul Codului civil fusese vehiculată în doctrina începutului de secol al XX-lea de marii profesori Dimitrie Alexandresco şi Matei B. Cantacuzino, în baza principiilor generale ale garanţiei, respectiv obligația vânzătorului de a plăti repararea bunului, atunci când această reparare este posibilă şi atunci când ea nu ar ocaziona cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.

Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră nu îl împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea unei măsuri prevăzută de art. 1710 alin. (1). Sensul noțiunii de forță majoră va fi cel oferit de dreptul comun, respectiv, art. 1351 alin. (2) C. civ., care descrie orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.

Acţiunea redhibitorie (acţiune rezolutorie cu efecte retroactive) poate fi introdusă chiar dacă viciul nu face lucrul absolut impropriu destinaţiei sale normale, fiind suficient ca el să nu poată fi folosit potrivit scopului prevăzut în clauzele contractuale. În plus, articolul 1714 C. civ. precizează că dispozițiile referitoare la garanția contra viciilor ascunse sunt aplicabile și atunci când bunul vândut nu corespunde calităților convenite de părți.

În caz de admitere a acţiunii redhibitorii, instanţa va pronunţa rezoluţiunea vânzării, ceea ce înseamnă că vânzătorul va primi lucrul, fiind obligat să restituie cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile vânzării suportate de către cumpărător, iar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, el va fi îndreptăţit să îi ceară şi daune-interese. S-a decis că vânzătorul este dator, în caz de rezoluţiune a contractului, să restituie preţul primit, cât şi să suporte toate daunele suferite de cumpărător, între acestea fiind incluse şi cheltuielile de returnare a mărfii.

Dacă dintre bunurile vândute, unul este principal iar altul este accesoriu, rezoluţiunea contractului pe motiv de viciu ascuns este guvernată de regula din art. 546 alin. (3) C. civ., conform căreia soarta bunului accesoriu urmează soarta bunului principal.

În cazul în care cumpărătorul nu doreşte rezoluţiunea contractului de vânzare, atunci poate cere o reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii bunului vândut, cauzată de viciul lucrului. Acţiunea prin care se solicită de către cumpărător reducerea preţului se numeşte acţiune estimatorie (actio estimatoria sau actio quanti minoris), deoarece valoarea deprecierii lucrului va trebui estimată prin expertiză.

Potrivit art. 1712 alin. (1) C. civ., în situaţia în care, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1710, vânzătorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.

Art. 121 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că disp. art. 1710, 1711,1712 alin. (2) și 1713 C. civ. se aplică și atunci când viciile ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoare a acestuia.

Nedenunţarea viciilor ascunse într-un termen rezonabil atrage decăderea cumpărătorului din dreptul de a cere rezoluţiunea vânzării pentru acest motiv. Chiar şi în ipoteza nedenunţării în termen, cumpărătorul va beneficia de celelalte drepturi corelative obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse a vânzătorului.

Aşa cum prevede dreptul comun, dovada prejudiciului (de exemplu, majorarea preţului, paguba suferită de cumpărător sau despăgubirea plătită terţilor pentru paguba cauzată prin accidentul survenit din cauza viciului lucrului etc.) trebuie să fie făcută de cumpărător[57].

5.1. Problema garanției ascendente

În literatura de specialitate franceză a fost reclamată necesitatea examinării efectelor garanţiei contra viciilor ascunse, mai întâi, în cazul general al relaţiilor dintre cumpărător şi vânzător, apoi în cazul mai complex, al vânzărilor succesive, în care acţiunea este exercitată de un subdobânditor, împotriva fabricantului, pentru ca ulterior, să se examineze cazul cel mai complex, în care acţiunea a fost exercitată de către ultimul cumpărător contra fabricantului – vânzătorul iniţial. În fine, o altă situație este cea în care acţiunea este exercitată de o terţă persoană faţă de contract, prejudiciată de viciul bunului[58]. Este vorba despre așa-numita garanție ascendentă.

Relaţia cumpărător-vânzător a fost analizată mai sus şi este dată în dreptul nostru de art. 1710 C. civ. Interesant este cazul relaţiei subdobânditor-vânzător iniţial. Premisa este următoarea: un bun este revândut de cumpărătorul său, care, la randul său, îl revinde. Operaţiunea poartă denumirea devânzare succesivă a aceluiaşi bun, sau reţea de contracte. Ipoteza este des întâlnită în domeniul profesioniştilor, acolo unde între fabricantul vânzător şi consumatorul subdobânditor ultim se dezvoltă o reţea de intermediari (engrosişti, detailişti), care, în general, cumpără pentru a revinde.

Principiul relativităţii efectelor contractului impune ca subdobânditorul care nu a avut relaţii contractuale decât cu vânzătorul său să nu poată exercita o acţiune pe temei contractual decât împotriva lui, iar nu şi contra vânzătorului iniţial. Rezultă că, cel puţin teoretic, consumatorul unui produs nu este îndreptăţit să invoce decât în mod direct garanţia contra viciilor ascunse împotriva fabricantului. Soluţia tradiţională ar presupune ca acest consumator să îl cheme în judecată pe vânzătorul său, care, ulterior, s-ar putea îndrepta împotriva propriului său autor. Aceste operaţiuni de regres ar urma să urce în cascadă pe firul reţelei de intermediari succesivi, pentru ca, în cele din urmă, să se ajungă la fabricantul iniţial.

Autorii citaţi precizează că un asemenea sistem ar prezenta inconveniențe evidente. El ar îngreuna situaţia consumatorului, care ar trebui să acţioneze contra unui re-vânzător poate, insolvabil. Multiplicând acţiunile în justiţie, costurile ar fi considerabil mai mari. În plus, în anumite situaţii, ar fi chemaţi în justiţie intermediari care nu au nicio vină în ceea ce priveşte producerea prejudiciului. În raport cu viciile bunului, dreptul nu poate îndeplini rolul său profilactic decât dacă fabricantul este direct responsabil[61].

5.2. Interferențe cu dreptul procesual civil. Modificarea cererii

Referitor la remediile oferite de art. 1710 C. civ., s-a exprimat opinia conform căreia cumpărătorul poate chiar să renunţe la acţiunea intentată deja pentru a o exercita pe cealaltă, atât timp cât nu a intervenit în cauză o hotărâre care împiedică exercitarea celeilalte acţiuni în baza autorităţii de lucru judecat.

În același sens, cumpărătorul, în ipoteza în care a exercitat mai întâi acţiunea estimatorie, îşi poate schimba opţiunea în sensul de a cere rezoluţiunea contractului, până la începutul dezbaterilor pe fond sau invers.

Aşadar, cumpărătorul în exercitarea acestui drept de opţiune nu este ţinut de respectarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ. (redactarea autorului se referea la art. 132 din vechiul Cod de procedură civilă).

O asemenea excepţie este justificată pe de o parte de faptul că în realitate există o singură acţiune în răspundere contractuală pentru vicii cu mai multe modalităţi de rezolvare, în funcţie de gravitatea viciilor şi de interesele cumpărătorului, iar pe de altă parte, de faptul că schimbarea opţiunii iniţiale nu are valoarea unei modificări a cererii, ci a unei simple precizări, temeiul juridic rămânând acelaşi. După pronunţarea sentinţei, cumpărătorul nu-şi mai poate schimba opţiunea în apel sau în recurs, deoarece există autoritate de lucru judecat; el poate introduce însă ulterior o acţiune în rezoluţiune, deşi prin prima sentinţă s-a dispus doar reducerea preţului, dacă se descoperă noi vicii redhibitorii[63].

6. Modificări convenționale ale garanției

Acestea sunt posibile în virtutea libertăţii contractuale şi a faptului că normele prescrise în acest domeniu nu sunt imperative. Astfel, spre exemplu, se poate conveni înlăturarea totală a obligaţiei de garanţie, posibilitatea intentării doar a unei acţiuni în reducerea preţului etc. Limitarea răspunderii poate îmbrăca şi forma scurtării termenului de descoperire a viciilor.

Agravarea obligaţiei de garanţie pentru vicii se poate referi la răspunderea pentru vicii aparente sau pentru vicii ulterioare predării. Clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului nu sunt limitate de lege. Totuşi, stipularea unei clauze de agravare pentru orice vicii, inclusiv cele aparente, sau de bună funcţionare în cadrul unui termen mai scurt decât cel prevăzut pentru descoperirea viciilor ascunse nu atrage după sine, la expirare, încetarea garanţiei pentru viciile ascunse, dacă termenul legal stabilit pentru descoperirea acestora nu a expirat încă, fiindcă o clauză de agravare nu poate fi transformată, prin interpretare, în contrariul ei.

În ceea ce priveşte clauzele de limitare sau înlăturare a garanţiei vânzătorului pentru vicii, acestea îşi produc efectele doar dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă, deci nu a cunoscut viciile ascunse ale lucrului.

Potrivit art. 1708 alin. (2) C. civ., clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut sau trebuia să le cunoască la data încheierii contractului. Reaua-credinţă a vânzătorului, constând în cunoaşterea existenţei viciului ascuns, are drept consecinţă nulitatea unei eventuale clauze care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii. Acest principiu a fost recunoscut de jurisprudență încă de acum 100 de ani, când Curtea de Casație, prin decizia nr. 390/1915, a statuat că dacă se constată că vânzătorul cunoştea viciile ascunse ale lucrului vândut şi nu le-a comunicat cumpărătorului, instanţa de fond e suverană să deducă din această împrejurare că vânzătorul a fost de rea-credinţă şi să-l declare decăzut din beneficiul de neresponsabilitate pentru vicii, ce şi l-ar fi stipulat prin contractul de vânzare.

Într-o speță, prejudiciul (infiltraţiile de apă) se referea la imobilului vândut și a fost provocat de instalarea defectuoasă, dar şi ilegală a unui sistem de purificare autonom, pus în funcţiune de vânzător, care realizase lucrări fără a consulta Direcţia departamentală a afacerilor sanitare şi sociale şi fără a respecta reglementările în vigoare, făcând astfel previzibile daunele.

S-a decis că respectiva clauză contractuală, prin care vânzătorul era exonerat de garanţie nu putea să producă efecte faţă de consumatorii care nu erau profesionişti în domeniul constucţiilor şi nu aveau nicio cunoştinţă tehnică specială care să le permită să descopere imperfecţiunile şi neregularităţile sistemului de purificare. Din faptul că respectivii cumpărători au decis să nu exercite garanţia convenţională nu rezultă faptul că ei au renunţat, astfel, la garanţia legală.

În concluzie, clauzele prin care se limitează sau se înlătură obligaţia de garanţie a vânzătorului pot fi foarte variate. Ele pot înlătura garanţia vânzătorului doar în ceea ce priveşte un anumit viciu al lucrului, vânzătorul fiind în continuare responsabil pentru toate celelalte vicii ascunse. Prin astfel de clauze, părţile pot viza eliberarea vânzătorului de plata daunelor-interese. Precizarea că lucrul vândut se vinde în starea în care se găseşte nu conduce la înlăturarea răspunderii, pentru că este vorba despre stare aparentă a lucrului, iar pentru a înlătura garanţia, clauza trebuie să vizeze viciile ascunse.

7. Proleme privind prescripția

Acţiunile prevăzute de lege în cazul răspunderii pentru vicii ascunse au caracter patrimonial, fiind acţiuni personale și supuse, așadar, prescripţiei extinctive.

Potrivit art. 1709 alin. (1) C. civ., cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit împrejurărilor, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.

În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul de aducere la cunoştinţa vânzătorului este de două zile lucrătoare. Această regulă era cuprinsă şi în articolul 70 al fostului Cod comercial. În acest caz, viciile bunurilor mobile vândute trebuie denunţate vânzătorului, sub sancţiunea stingerii dreptului subiectiv la garanţie contra viciilor, în termen de două zile de la primire, sau, după caz, de la descoperirea lor.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de două zile, pentru denunţarea viicilor, doctrina arată ca, spre deosebire de termenul de garanţie prevăzut în art. 2531 C. civ, cel prevăzut de art. 1709 alin. (2)C. civ. are funcţia unui termen special de decădere, îndeplinind funcţiile specifice ale acestuia: în cazul în care cumpărătorul nu îndeplineşte un act juridic (şi anume, denunţarea viciilor) în intervalul de două zile, se stinge atât dreptul cumpărătorului de a invoca garanţia pentru vicii, cât şi obligaţia vânzătorului de garanţie pentru aceste defecte. Evidenţa naturii acestui termen se desprinde din redactarea textului legal. De asemenea, se precizează că nu trebuie confundat termenul de garanţie, înăuntrul căruia bunul trebuie să-şi păstreze calităţile promise de vânzător, cu termenul de denunţare a acestor vicii, înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa vânzătorului, sub sancţiunea pierderii dreptului la garanţie pentru vicii. Fiind un termen de decăderede ordine privată, iar nu publică, cel interesat, în speţă, vânzătorul, poate renunţa la termenul de decădere, atât înainte de împlinirea termenului, cât şi după împlinirea lui, neinvocând decăderea sau promiţând reparearea viciilor denunţate de cumpărător.

Termenele de aducere la cunoştinţă încep să curgă de la data descoperirii lor. Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele de aducere la cunoştinţa vânzătorului încep să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului. Termenul se calculează pe zile libere (art. 2553 C. civ.), astfel încât nu se iau în calcul prima și ultima zi a termenului, iar acesta se va împlini la ora 24:00 a ultimei zile.

Articolul 2531 C. civ. stabileşte regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile lucrului, lucrării şi construcţiei şi prezintă caracteristica stabilirii – alternative – a două momente de la care poate începe să curgă prescripţia:

a) un moment subiectiv, constând în „data descoperirii viciilor” şi

b) un moment obiectiv, constând în data expirării termenului de garanţie, de un an, pentru lucru ori lucrare, şi de 3 ani, pentru construcţie.

De aceea, teza conform căreia atunci când acţiunea se introduce după împlinirea termenului de garanţie, reclamantul beneficiază de o prezumţie legală privind descoperirea viciilor în ultima zi a termenului de garanţie, ceea ce face ca prescripţia să curgă din acest moment, dar, pentru că este vorba despre o prezumţie relativă, în ceea ce îl priveşte pe pârât, el o va putea răsturna, dovedind, prin orice mijloc de probă, momentul concret al descoperirii viciilor de către reclamant, acest moment putând fi anterior sau ulterior împlinirii termenelor de garanţie, a fost criticată. S-a arătat că ideea existenței unei astfel de prezumții nu poate fi primită, pentru că nulla praesumatio sine lege, iar prezumțiile legale nu se presupun, ci trebuie prevăzute de lege. Este vorba, de fapt, chiar despre acel moment obiectiv pentru începutul prescripției extinctive, legat de expirarea termenului de garanție, chiar dacă viciile, deși apărute, ar fi descoperite după acea dată.

Termenele de un an şi de trei ani nu sunt termene de prescripţie, ci au semnificaţia unui moment obiectiv al începutului prescripţiei, aplicabil în cazurile în care descoperirea viciilor ascunse nu s-a făcut anterior împlinirii lor; aceasta înseamnă că, atunci când viciile ascunse au fost descoperite înainte de împlinirea lor, termenul de prescripţie se calculează din momentul descoperirii viciilor, iar atunci când viciile ascunse au fost descoperite după expirarea lor, termenul de prescripţie se calculează din momentul în care ele s-au împlinit.

Atunci când acţiunea întemeiată pe vicii ascunse se va introduce înainte de împlinirea termenelor de garanţie, acţiunea va fi declarată prescrisă numai dacă pârâtul va dovedi că, din momentul descoperirii viciilor şi până în momentul introducerii acţiunii, a trecut timpul necesar pentru a se împlini termenul de prescripţie.

Noul Cod civil a optat pentru aceste soluții, după ce, în reglementarea anterioară a existat o vie controversă în ceea ce priveşte necesitatea manifestării viciilor în interiorul termenului de garanție. S-a susţinut că “atunci când cumpărătorul reuşeşte să sesizeze instanţa de judecată înaintea expirării termenelor limită de garanţie, oricât ar dura procesul, reclamantul poate obţine câştig de cauză, întrucât, la pronunţarea hotărârii, instanţa trebuie să ţină seama de situaţia de la data introducerii cererii.

Dacă viciul se manifestă (apare) după expirarea termenului de garanţie, descoperirea lui nu mai poate avea niciun efect juridic pentru a acţiona contra vânzătorului, iar dacă viciul se manifestă (apare) înaintea expirării termenului de garanţie, dar este descoperit după această dată, tot astfel, se naşte un drept la acţiune care nu mai poate avea niciun fundament juridic, garanţia fiind stinsă prin expirarea termenului maxim pe durata căruia poate funcţiona”.

Această interpretare a fost criticată, spunându-se că “duce la rezultate inadmisibile, profund inechitabile. Într-adevăr, dacă termenele de un an şi de trei ani sunt termene legale de garanţie, care atrag răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse apărute înăuntrul acestora, chiar şi în ultima zi a acestora, în cazul acelor vicii ascunse – ivite foarte târziu, dar totuşi înăuntrul termenului de garanţie, spre exemplu, în ultimele zile înainte de expirarea lui, răspunderea vânzătorului este iluzorie, deoarece viciile, deşi descoperite în ultimă instanţă de cumpărător, nu vor conduce la admiterea acţiunii decât dacă cererea este efectiv introdusă în acelaşi termen de garanţie, ceea ce practic, este cu neputinţă.

Ori, rostul şi funcţiile termenelor de garanţie nu sunt şi nu trebuie să fie aceleaşi cu rostul şi funcţiile termenelor de prescripţie. Un drept la acţiune care nu poate fi, în mod efectiv, valorificat este un drept abstract şi iluzoriu, deci inexistent!”. Autorul citat adaugă: singura interpretare corectă – gramaticală, logică şi teleologică – este cea potrivit căreia viciile ascunse nu trebuie neapărat descoperite în interiorul termenelor de garanţie, ci, pentru a începe cursul prescripţiei de la împlinirea lor, ele trebuie doar să se producă, să se manifeste, adică să se ivească (să apară) înăuntrul acestor termene de garanţie (sub sancţiunea stingerii însăşi obligaţiei de garanţie)[75].

De menţionat că în cazul viciilor care nu au fost invocate pe cale de acţiune, în cadrul termenului de prescripţie, ele pot fi invocate pe cale de excepţie în cadrul acţiunii neprescrise intentate de vânzător pentru plata preţului, conform principiului quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum, pentru că prescripţia nu stinge decât dreptul la acţiune în sens material[76].