Analiza comparativa - ruina edificiului.

Analiza comparativă a actualei reglementări privind răspunderea delictuală pentru ruina edificiului din art. 1002 C. civ şi a viitoarei reglementări din art. 1378 noul C. civ demonstrează că se menţin, în esenţă, prevederile aplicabile în acest domeniu, fiind adăugate două detalieri nesemnificative , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate.

Prin amplasarea art. 1378, în secţiunea a 5-a a capitolului IV consacrat ”Răspunderii civile”, după “Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, răspunderea pentru ruina edificiului continuă a fi abordată ca fiind o ipoteză distinctă de răspunderea civilă delictuală, având reguli şi consecinţie specifice.

Activităţile de construcţii imobiliare au cunoscut o evoluţie rapidă, fiind folosite materiale şi tehnologii performante, după proiecte îndrăzneţe, pe terenuri accidentate, pe platforme maritime sau în locuri greu accesibile. Aceasta implică şi creşterea riscurilor producerii unor prejudicii prin ruina acestor edificii, iar pentru victime, obţinerea despăgubirilor rămâne în continuare condiţionată de dovedirea unui viciu de construcţie sau a lipsei de întreţinere a construcţiei care au cauzat prejudiciul.

Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune de de drept civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Din cele arătate ne putem da seama că pentru a fii antrenată această răspundere trebuie analizată şi totodată făcută dovada existenţei unei fapte ilicite săvârşită de cel ce va fi tras la răspundere, pentru producerea unui prejudiciu real, cert cauzat de faptă şi, nu în ultimul rând, a legăturii de cauzalitate între primele două.

Doctrina civilă admite, în unanimitate, că răspunderea civilă delictuală este de trei feluri :

• Primul caz îl reprezintă art. 998-999 C. Civ. care instituie răspunderea pentru fapta proprie, ce are la bază fie dolul (art. 998), fie imprudenţa (culpa cu prevedere) sau neglijenţa (culpa fară prevedere), în ultimele două cazuri fiind vorba despre art. 999 C. Civ.;

• În cel de-al doilea caz se evidenţiază că suntem ţinuţi a repara prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Este vorba despre ipotezele instituite de art. 1000 alin. 2-4 C. Civ.- Art. 1000 alin.2 reglementează răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită şi păgubitoare a copiilor minori ce locuiesc alături de ei, alin. 3 dispune că prejudiciul cauzat de prepuşi în realizarea funcţiilor încredinţate obligă la reparaţie pe comitenţi, iar alin. 4 ţine responsabili pe institutori şi artizani pentru dauna provocată de elevii sau ucenicii, după caz, care se gasesc sub supravegherea lor.

• În cel de-al treilea şi cel din urmă rând mai suntem consideraţi răspunzatori şi pentru prejudiciile cauzate de animale şi de lucruri. Astfel păzitorul juridic va fi ţinut să îl despăgubească pe cel căruia fapta lucrulu i-a adus o daună, în general- art.1000 alin.1 C. Civ. Persoana prejudiciată de un animal se va întemeia pe art. 1001.C. Civ. pentru a obţine reparaţia ce i se cuvine, iar proprietarul unui edificiu va fi ţinut la a da victimei ceea ce îi datorează, dacă a avut loc ruina construcţiei, în temeiul art.1002 C.Civ.

Capitolul 2. Dispoziţia legală ce instituie răspunderea pentru ruina edificiului – interpretare de-a lungul timpului

2.1. Corelaţie între codul civ. român şi codul civ. francez, în materia răspunderii delictuale

Reglementarea răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului, în sensul cunoscut astăzi s-a făcut, pentru prima oară în anul 1868, odată cu adoptarea Codului Civil, inspirat după C. Civ. francez de la 1804.

Aceasta nu a fost însă prima referire la obligaţia ce îi revine proprietarului unui edificiu, în cazul în care ruina acestuia ar produce daune unei personae, de a oferi o anumită garanţie.

La Roma, pretorul, preocupat de pagubele ce puteau rezulta din ruina edificiilor, a instituit măsuri preventive. Proprietarul era obligat să dea o cauţiune pentru garantarea daunelor eventuale, cautio damni infecti , ori să lase posesia edificiului, vecinului, pentru ca reparaţiile trebuincioase să fie executate pe seama şi socoteala sa.

Ulterior, a fost ales sistemul reparării prejudiciului pe calea acţiunii în răspundere, instituind o sarcină pentru proprietarii edificiilor în ruină de a repara prejudiciile altor persoane.

Codul civil român din 1864 nu a consacrat aceste măsuri preventive, în schimb a prevăzut măsuri sancţionatorii în cadrul răspunderii delictuale, prin art.1002.

Înainte de a începe să analizăm aplicarea art. 1002 vom arăta articolele Codului Civil francez ce au inspirat includerea articolelor 998-1002 în actul normativ ce constituie drept comun în materie privată, la noi în ţară:

● Art. 1382: Orice faptă a omului, care a cauzat altuia un prejudici, obligă pe cel din vina căruia a fost cauzat să îl repare – corespunzător art. 998. C.Civ.român;

● Art. 1383: Fiecare este responsabil pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, dar şi prin neglijenţa sau imprudenţa sa – corespunzător art. 999 C.Civ. român;

● Art. 1384: [Un om] este responsabil nu numai pentru prejudiciul pe care l-a cauzat prin fapta sa proprie, dar şi de acela cauzat prin fapta persoanelor pentru care este răspunzător, sau prin bunurile pe care le deţine – art. 1000 alin. 1 C.Civ. român;

● Art. 1386: Proprietarul unei construcţii este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina acesteia, dacă a intervenit ca urmare a lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie – art.1002 C.Civ. român.

Din câte putem observa, art.998-1002 C. Civ. român, transcriu fidel conţinutul art.1382-1386 C.Civ. francez.

2.2. Interpretarea în timp a art. 1002 C. Civ. român

Răspunderea pentru ruina edificiului este inclusă în cel de-al treilea fel de răspundere delictuală, alături de cea reglementată de art.1000 alin.1 C. Civ. În ceea ce priveşte răspunderea pentru lucruri, Codul civil instituind-o în 2 articole, trebuie să facem o diferenţiere între situaţiile în care se aplică textul art.1000 alin.1 şi cele în care se aplică cel al art.1002 .

Cât timp practica judecătorească nu a deprins din prevederile art.1000 alin.1 C. civ. o răspundere generală pentru lucrurile neînsufleţite, răspundere derogatorie faţă de dreptul comun consacrat prin art.998-999 C.civ., prevederile art.1002 C.civ. constituiau o netăgăduită abatere de la aceste articole, abatere prevăzută în interesul păgubitului.

Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, cel păgubit avea alegerea între acţiunea prevăzută de art.1002 C.civ., căci ea era scrisă numai în interesul său, şi acţiunea întemeiată pe art.998-999 C.civ. deoarece el este păgubit prin fapta ilicită, iar acţiunea consacrată de acest din urmă text aparţine oricărui păgubit.

Dar de îndată ce s-a recunoscut că răspunderea pentru lucruri neînsufleţite, în general, este disciplinată de art.1000 alin.1, între răspunderea de drept comun şi cea pentru ruina edificiilor s-a interpus această răspundere intermediară şi s-a născut întrebarea dacă cel păgubit poate să aleagă între răspunderea pentru lucruri în general şi cea pentru ruina edificiului, sau dacă domeniul de aplicare al art.1000 alin.1 C.civ. încetează acolo unde cerinţele art.1002 C.civ. sunt întrunite.

De data aceasta tribunalele au ţinut seama de faptul că art.1000 alin.1 reglementează răspunderea pentru orice lucru neînsufleţit, fără a circumstanţia cauza păgubirii, pe când răspunderea prevazută de art.1002 C.civ. este privitoare numai la aceste lucruri neînsufleţite care sunt edificiile, şi numai la pagubele pe care le-a cauzat ruina provocată de lipsa de întreţinere sau de viciul de construcţie. Drept urmare, făcând aplicarea regulii specialia generalibus derogant, tribunalele, au decis că cel păgubit îşi poate sprijini pretenţia de reparaţiune pe art.1002, dacă cerinţele acestui articol sunt îndeplinite, fără a putea însă invoca, în acest caz, dacă ar socoti cu cale, dispoziţiile art.1000 alin.1.

Aceasta înseamnă că nu ne aflăm în faţa unei duble răspunderi, deopotrivă aplicabile, deoarece victima prejudiciată prin ruina bunului imobil, nu va avea niciodată un drept de opţiune între cele două temeiuri legale. Dacă cel chemat în judecată este proprietarul edificiului, atunci fundamental juridic al acţiunii va fi, invariabil, art. 1002 C. civ.; în schimb dacă victima acţionează în justiţie alte persoane (uzufructuar, locatar, posesor etc.), litigiul respectiv nu se va putea încadra decât în dispoziţiile art.1000 alin.1 C. civ., problema rezolvându-se după regulile referitoare la paza juridică, fiindcă regula specialia generalibus derogant are ca subiect doar pe proprietarul edificiului.

Faţă de proprietar, cumulul art.1000 alin.1 şi 1002 C.civ. nefiind admis, pentru a delimita domeniul de aplicare al fiecăruia dintre aceste două articole, este necesar să se stabilească condiţiile de care depinde răspunderea pentru pagubele pricinuite prin ruina unui edificiu.

După ce am analizat această interpretare neunitară de-a lungul timpului, a art.1002 C.civ., vom arăta că această problemă a fost întâlnită şi de practica franceză. Astfel, art. 1386 C.civ. francez a fost singurul text care, aplicându-se lucrurilor nemişcătoare , îmbunătăţea situaţia victimei în raport cu regulile generale prevăzute de art. 1382 şi 1383 din C. Civ. francez (respectiv art. 998 şi 999 C. civ. român). S-a ajuns şi la extinderea domeniului de aplicaţie pentru protejarea victimelor accidentelor.

În momentul în care art. 1834 alin.1 (art. 1000 alin. 1 C. civ român) i s-a stabilit domeniul de aplicaţie, art. 1386 din C. civ. fr.(art. 1002 C.civ. român) , deşi iniţial mult mai favorabil pentru victimă a devenit mai puţin avantajos, căci au dispărut ori s-au atenuat piedicile existente în aplicarea art. 1384 alin.1 C.civ fr (art. 1000 alin 1 C.civ român).

Astfel s-a arătat că art. 1384 are o sferă de aplicabilitate mult mai largă decât atr.1386, cuprinzând orice bun mobil sau imobil. Doctrina franceză susţine că aplicarea art. 1384 alin.1 C. civ. cu privire la alte bunuri imobile este deosebit de avantajoasă pentru victimă, nemaifiind necesar să probeze că ruina se datorează lipsei de întreţinere sau viciului de construcţie. Aceasta pentru că art.1384 alin.1, spre deosebire de art.1386 C. civ. nu pretinde o astfel de dovadă. La fel, comparativ privind, răspunderea de la art. 1386 C. civ. francez apare ca fiind mai favorabilă decât cea instituită de art. 1382, pentru că în ultimul caz, se impune şi dovada culpei proprietarului.

Capitolul 3. Condiţiile speciale ale angajării răspunderii instituite de art. 1378 din noul Cod civil

3.1. Calificarea răspunderii

Răspunderea proprietarului edificiului este de natură extracontractuală, fiind antrenată pentru daunele cauzate altor persoane ori de câte ori ruina se datorează unui viciu de construcţie sau lipsei de întreţinere a edificiului.

Reglementarea legală a acestei obligaţii în sarcina exclusivă a proprietarilor este justificată de necesitatea asigurării securităţii construirii şi întreţinerii edificiilor, cu scopul de a se preveni şi evita demolarea lor şi cauzarea de prejudicii.

Dacă între proprietar şi victimă există un raport juridic contractual în baza căruia au fost stabilite obligaţii privind folosinţa imobilului, răspunderea acestuia va fi contractuală, cum ar fi în cazul unui contract de locaţiune, în temeiul căruia proprietarul este obligat faţă de locatar să îi asigure liniştita posesiune. În acest contract, locatorul este debitorul unei obligaţii de garanţie privind integritatea şi siguranţa folosinţei imobilului, iar victima –locatarul, parte contractantă, este creditoarea cu privire la despăgubirile civile datorate pentru pagubele suferite.

Producerea unui prejudiciu ca urmare a demolării totale sau parţiale a construcţiei va constitui dovada certă a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale ale proprietarului privind edificarea construcţiei cu nerespectarea standardelor de securitate sau a neglijenţei manifestate de acesta în repararea şi întreţinerea imobilului.

Obligaţia proprietarului de garantarea a securităţii construcţiei, în raporturile contractuale, este o obligaţie de rezultat care antrenează răspunderea de plin drept a acestuia pentru consecinţele păgubitoare produse.

Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a unei persoane pentru ruina edificiului trebuie să existe:

- o faptă ilicită, constând în lipsa de întreţinere sau existenţa unui viciu de construire a imobilului;

- un prejudiciu, urmare a ruinei acestuia deţinut în proprietate de către persoana responsabilă;

- o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

3.2. Persoana răspunzătoare

Spre deosebire de răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite, în general (art. 1000 alin.1), sau de cea pentru animale (art.1001 C.civ.), când sarcina de a răspunde revine celui care are lucrul în pază, art.1002 C.civ. leagă răspunderea pe care o instituie de calitatea de proprietar al edificiului la data când se pricinuieşte paguba.În privinţa acestei răspunderi, nu are relevanţă cui paza aparţine

Faţă de aceste persoane, răspunderea poate interveni pe temei delictual, numai pentru propria lor faptă, culpabilă în măsura în care se dovedeşte comportamentul culpabil ce a determinat ruina edificiului, iar nu pe temeiul art. 1002 C. civ.

Proprietarul are această răspundere nu fiindcă legea ar prezuma caliatea sa de paznic. El răspunde fiindcă este proprietar, chiar dacă nu ar deţine edificiul şi, prin urmare, nu ar fi în măsură să exercite paza. De asemenea, el nu ar putea să treacă prin act juridic, de pildă prin contract de locaţie, odată cu paza juridică a edificiului, răspunderea pentru pagubele pricinuite de ruina acestuia.

Similar este şi cazul trecerii edificiului în posesia unei alte persoane decât proprietarul – în situaţia în care acest posesor nu a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, răspunzător pentru daunele produse de ruina edificiului este proprietarul.

În mod asemănător, nu prezintă relevanţă faptul că, proprietatea a fost uzurpată, răspunderea revenind în continuare proprietarului şi în situaţia în care acesta a fost deposedat prin violenţă.

Astfel, interpretarea literară a prevederilor art.1002 C.civ. se impune în ceea ce pieirea “lucrului furat”, deoarece, cu toate că uzurpatorul este de drept pus în întârziere, conform regulii fur semper moram facere videtur, răspunderea lui se limitează numai la restituirea preţului imobilului ruinat, întrucât, potrivit art, 1156 alin 3 C.civ., în orice chip ar pieri lucrul furat, distrugerea lui nu liberează pe cel ce l-a sustras de a face restituirea preţului.

Cum ruina edificiului şi producerea unor pagube celor din jur nu are nicio legătură cauzală cu sustragerea, ci cu lipsa de întreţinere sau cu viciul de construcţie, nu se va putea extinde aplicarea art. 1002 C.civ. şi la uzurpator, astfel că persoana răspunzătoare va rămâne, în continuare, proprietarul, deşi a fost deposedat prin violenţă.

Aşadar, proprietarul actual este cel care răspunde pentru pagubele pricinuite de ruina unui edificiu, ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. Aceasta înseamnă că răspunderea proprietarului va fi antrenată şi în situaţia în care ruina nu poate fi imputabilă proprietarului actual al imobilului (imobilul nu a fost construit de acesta sau problemele de întreţinere au survenit anterior dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului).

În momentul vânzării unui imobil dreptul de proprietate se transferă de la vânzător la cumpărător în momentul realizării în mod valabil a acordului de voinţe, moment în care răspunderea pentru ruina edificiului încetează pentru înstrăinător şi se transmite noului proprietar. Dacă a fost încheiată doar o promisiune sinalagmatică de vânzare –cumpărare, răspunderea revine promitentului vânzător numai până la momentul perfectării contractului.

- Răspunderea în cazul proprietăţii afectate de o condiţie

În acest caz, coexistă doi proprietari. Unul sub condiţie suspensivă, iar celălalt sub condiţie rezolutorie, ambele condiţii având acelaşi obiect. Proprietarul sub condiţie suspensivă va fi răspunzător numai la împlinirea condiţiei, căci poate că ea nu se va împlini. Dar odată împlinită, condiţia retroactivează la data contractului, prin urmare, proprietarul va răspunde pentru pagubele cauzate de ruina edificiului intervenită în timp. Până atunci însă, reparaţiunea va fi datorată de proprietarul actual, care este, în realitate, proprietar sub condiţie rezolutorie, căci, sub rezerva împlinirii cu efect retroactiv a condiţiei, el este proprietarul la data producerii pagubei.

- Răspunderea în cazul în care edificiul este obiectul unei coproprietăţi

În literature juridică s-au conturat două teze referitoare la poziţia juridică a coproprietarilor. Potrivit primei teze, covârşitor majoritare, răspunderea coproprietarilor faţă de victimă este o răspundere solidară, fiindcă se încadrează în prevederile art. 1003 C. civ. când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire.

Astfel, privind răspunderea instituită de art.1002 C.civ. ca fiind întemeiată pe o prezumţie de culpă, asemenea răspunderii pentru lucruri neînsufleţite, în general, culpa fiind imputabilă fiecăriua dintre coproprietari pe tot timpul indiviziunii, fiecare dintre ei va răspunde solidar, potrivit art.1003 C.civ.

Într-o a doua opinie , s-a promovat teza conjuctivităţii şi divizibilităţii răspunderii coproprietarilor edificiului care prin ruina sa a produs pagube terţelor persoane.

Conform acestei teorii, dacă din punct de vedere tehnic suntem în prezenţa unei răspunderi fără culpă, care îmbracă realitatea unei obligaţii de garanţie, fiecare dintre coproprietari va răspunde de prejudiciul cauzat de edificiul în indiviziune, proporţional cu partea sa din dreptul de proprietate asupra acelui edificiu.

Pe de altă parte, se mai susţine că deşi obligaţia de reparaţiune a prejudiciilor cauzate de ruina unui edificiu nu figurează expres în enumerarea limitativă a obligaţiilor pentru care soţii răspund cu bunurile lor comune (art.32 C.fam.), totuşi, această adevărată sarcină a proprietăţii unui edificiu, dacă el este comun, nu poate fi privită ca o obligaţie proprie fiecărui soţ. Drept urmare, cel păgubit va putea urmări, potrivit art.34 C.fam , în limitele reparaţiunii ce îi este datorată, în primul rând lucrurile comune, iar în caz de neîndestulare, şi pe cele proprii ale fiecărui soţ.

Analizând cele două opinii, ne raliem celei dintâi, susţinând totodată teza răspunderii solidare a coproprietarilor edificiului ruinat, aceasta deoarece aşa cum s-a arătat şi în doctrină, solidaritatea rezultă din unicitatea de obiect, care impune fiecărui debitor obligaţia de a plăti victimei întreaga datorie, sub rezerva efectului declarative al unei viitoare împărţeli, pe calea acţiunii în regres (solidaritate pasivă).

- Răspunderea în prezenţa unui drept de superficie

Dreptul de proprietate asupra edificiului poate fi dezmembrat, aşa cum am arătat şi mai sus, prin constituirea unui drept real principal de drept comun, precum dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, de servitute aparentă şi nu în ultimul rând de superficie .

În acest din urmă caz, trebuie să distingem că superficiarul este cel ce va răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin ruina edificiului, deoarece în doctrină se consideră că dreptul de superficie juxtapus cu dreptul de proprietate asupra terenului sunt asimilate dreptului de proprietete asupra edificiului.

3.3. Noţiunea de edificiu – bunurile cărora le este aplicabil art.1002 C.civ. şi art. 1378 din noul Cod civil

Domeniul de aplicare a art.1002 C.civ. poate fii stabilit după o analiză detaliată a noţiunii de edificiu. Art.1002 C.civ. se referă numai la edificii, adică la orice construcţie realizată prin reunirea gândită şi trainică a unor materiale care, prin încorporarea lor la sol sau la altă construcţie, devin astfel, în mod durabil, un imobil prin natura sa.

Sunt incluse în această categorie construcţiile stabile, edificate la nivelul solului- locuinţă, dependinţe, gard, turn, pod, dig, garaj etc. Nu este nevoie ca edificiul să fie ridicat deasupra solului. Intră în definiţie, potrivit practicii şi teoriei, şi construcţiile făcute sub pământ, cum ar fi, spre exemplu: o pivniţă ,un subteran.

Încorporarea directă la sol este de esenţa edificiului. Astfel, nu este edificiu un gard care stă pe tălpici, fără a fi încorporat în pământ, cum nu sunt considerate edificii nici imobilele prin natura lor. În schimb, sunt considerate edificii canalizările de gaz sau electricitate încorporate într-o clădire, un gard încorporat solului.

Astfel, în cazul demolării unor bunuri încorporate într-o construcţie, în mod definitiv, devenind o parte componentă a acesteia, cum ar fi un panou decorativ prins în peretele exterior al unui imobil, o scară rulantă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1002 C. civ.

Cu toate acestea ascensorul care deserveşte un imobil nu a fost considerat, în practica judiciară, ca fiind un bun imobil prin destinaţie, respectiv un edificiu. Pagubele cauzate datorită lipsei de întreţinere sau viciilor de construire ale ascensorului pot fi solicitate numai printr-o acţiune promovată în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 C.civ.

De asemenea, edificiul se deosebeşte şi prin caracterul său durabil. Este ceea ce rezultă din faptul că art.1002 C.civ. vorbeşte de ,,ruină’’ şi de ,,lipsă de întreţinere’’, tot fapte care presupun că nu suntem în prezenţa unor construcţii vremelnice.

Pe de altă parte, construcţia trebuie să fie o reunire de materiale datorită meşteşugului omului-artifex. Nu sunt, prin urmare, edificii: arborii, stâncile, plantaţiile.

În sfârşit, mai trebuie precizat că noţiunea de edificiu nu trebuie interpretată istoric, restrângând-o, în temeiul tradiţiei dreptului roman privitoare la cautio damni infecti, numai la construcţiile destinate pentru locuinţa oamenilor, a animalelor sau pentru depozitarea lucrurilor.

Prin urmare, de îndată ce condiţiile expuse pentru ca să fim în prezenţa unui edificiu sunt întrunite, fără a distinge după destinaţia construcţiei, răspunderea va fi angajată însă numai dacă cerinţele privitoare la cauza pagubei sunt îndeplinite.

3.4. Ruina edificiului

Pentru ca răspunderea instituită prin art.1002 C.civ. să fie angajată, paguba trebuie să fi fost cauzată de edificiul nu oricum, ci numai prin ruina sa. Prejudiciul constând în ruina edificiului, vizează consecinţele păgubitoare cauzate altei persoane prin dărâmarea surparea, desprinderea edificiului.

Se înţelege prin ruină căderea materialului din care edificiul este alcătuit, sub povara propriei ei greutăţi, a greutăţii oamenilor sau lucrurilor pe care le suportă, ori sub acţiunea forţelor naturale (ploi torenţiale, zăpadă, îngheţ, etc.). Ruina nu trebuie să fie totală, ea poate fi şi parţială. Astfel, este ruină în sensul art.1002 C.civ. căderea unei bârne, a unui balcon, a unei balustrade, a unei cornişe, a unui ornament sau a unui coş de pe acoperiş.

Dacă însă niciun element alcătuitor încorporat în edificiu nu a căzut, art.1002 C.civ. nu este aplicabil. Astfel, nu va intra în domeniul de aplicare al acestui articol cazul alunecării pe scară a unei personae, cel al proastei funcţionări a unui ascensor, al căderii unui obiect aşezat pe pervazul sau pe balconul edificiului, al aruncarii din sau de pe clădire a unui obiect sau al căderii unor blocuri de gheaţă de pe acoperiş. În asemenea ipoteze suntem în prezenţa unei răspunderi pentru lucruri neînsufleţite, reglementată de art.1000 alin.1 C.civ.

De asemenea, art.1002 C.civ. nu poate primi aplicare în cazul când paguba a fost pricinuită de incendiul unui edificiu, chiar dacă acesta a provocat de îndată ruina lui sau cu toate că incendiul s-ar datora unei lipse de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, căci nu căderea de materiale, ci focul a determinat paguba.

Proprietarul va fi răspunzător în temeiul art.1002 C.civ. numai dacă ruina edificiului se produce după terminarea construirii acestuia, adică după recepţionarea lui, dar înainte de începerea demolării voluntare a construcţiei. Într-adevăr, până la terminarea construcţiei se poate spune că edificiul pentru care proprietarul este chemat a răspunde nu este încă deplin format ca atare, iar, pe de altă parte, demolarea voluntară exclude răspunderea prevăzută de art. 1002 C.civ., deoarece ruina trebuie să fie rezultatul unui proces propriu de dezagregare.

În sfârşit, în ambele cazuri, edificiul în curs de construire sau de demolare voluntară se află în paza unui antreprenor, ceea ce angajează răspunderea acestuia, potrivit art.1000 alin.1 C.civ. şi totodată descarcă pe proprietar de răspunderea prevăzută de art.1002 C.civ.

Ruina edificiului intervine involuntar, dar nu şi în cazul prejudiciilor produse ca urmare a demolării voite a unui imobi. Astfel, desprinderea doar a unor elemente din construcţie, cu prilejul desfăşurării operaţiunilor de reparaţii sau construire nu constituie o ruină în accepţiunea art. 1002 C. civ., ci antrenează raspunderea personală a proprietarului, pe temeiul art. 998 C. civ, dacă nu a luat măsuri de precauţii pentru a nu cauza prejudicii proprietarilor imobilelor învecinate.

3.5. Cauzele ruinei

Ruina edificiului nu atrage după sine răspunderea proprietarului, potrivit art.1002 C.civ., decât dacă surparea provine din lipsa de întreţinere a construcţiei sau din viciul ei de construcţie.

Atât lipsa de întreţinere, cât şi viciul de construcţie implică ideea unei neglijenţe sau imprudenţe. Dar ele sunt cerute nu pentru a stabili deficienţele unei conduite, ci ca elemente obiective de determinare a obligaţiei de garanţie ce apasă în temeiul art.1002 C.civ. asupra oricărei persona care, la pornirea acţiunii în reparare, are calitatea de proprietar al edificiului. Este îndestulător ca aceste circumstanţe să existe, nu trebuie ca autorul lor să le fie individualizat şi nu are relevanţă împrejurarea că lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie ar fi sau nu imputabile proprietarului chemat să răspundă.

Lipsa de întreţinere

Este necesar a se ştii dacă prin lipsă de întreţinere se înţelege neapărat o lipsă totală de preocupare pentru întreţinerea clădirii sau şi o întreţinere necorespunzătoare. Se optează în doctrină pentru cea de-a doua variantă, oricât de redusă ar fi fost lipsa de diligenţă în efectuarea lucrărilor de întreţinere, dacă prin aceasta s-a cauzat ruina edificiului, nicio raţiune nu ar duce la exceptarea cazului de sub incidenţa art.1002 C.civ.

Aşadar prin lipsa de întreţinere în termenii art.1002 C.civ. trebuie să înţelegem nu numai absenţa totală a oricărei întreţineri, ci şi o întreţinere defectuoasă. Precizarea este importantă mai ales în acele cazuri când porprietarul vrea să dovedească efectuarea unor lucrări de întreţinere.

Uneori tocmai caracterul defectuos al lucrărilor de întreţinere executate poate fi cauza ruinei, iar alteori lucrările de întreţinere efectuate nu pot înlătura ruina datorită insuficienţei lor.

De exemplu în cazul unor edificii vechi, care necesită reparaţii capitale, efectuarea reparaţiilor curente nu poate împiedica survenirea ruinei. În acest sens se impune ca în sfera noţiunii de întreţinere a edificiului să fie incluse atât reparaţiile curente cât şi reparaţiile capitale.

Viciul de construcţie

În ceea ce priveşte viciul de construcţie, în sensul art.1002 C.Civ., reprezintă acel defect sau deficienţă calitativă rezultată în urma construcţiei care, existând în momentul preluării edificiului de către proprietar nu a fost cunoscut de către acesta şi care a dus la ruinarea construcţiei . Viciul poate consta într-o greşală de proiectare sau de execuţie tehnică a edificiului. Sunt considerate vicii de construcţie atât cele comise cu ocazia zidirii iniţiale a edificiului cât şi cele rezultate din lucrările substanţiale de modificare (restructurări, adăugiri, reduceri, etc).

3.6. Fapta ilicită ca element constitutiv al răspunderii delictuale a proprietarului

Aceasta constă în lipsa de întreţinere şi viciul de construcţie, fiind menţionate expres în cuprinsul art. 1378 din noul Cod civil, ce atrage răspunderea proprietarului pentru ruina edificiului: fie pentru ca nu a fost proiectat şi executat conform normelor tehnice şi standardelor de calitate şi siguranţă în construcţii, fie că, după edificare, nu s-au luat măsurile necesare de întreţinere a acestuia, ceea ce a condus la degradare, urmată de căderea sau demolarea totală sau parţială.

În acest sens, proprietarul, în virtutea calităţii sale, este obligat să garanteze în faţa celorlalţi membri ai societăţii pentru eventualele prejudicii care ar putea fi produse prin ruina construcţiei sale.

Anomalitatea, sancţionată prin angajarea răspunderii delictuale, constă în faptul demolării edificiului, datorită lipsei de întreţinere sau unui viciu de construcţie. Dezbaterea se transferă astfel din plan subiectiv, în plan cauzal, obiectiv, fiind aplicabile aceste dispoziţii legale doar atunci când ruina, distrugerea edificiului se datorează exclusiv vicilor de construire sau lipsei de întreţinere.

Aceste acţiuni sau omisiuni sunt considerate de legiuitor a fi ilicite independent de conduita culpabilă sau neculpabilă a proprietarului.

Prevederile art.1378 din noul Cod civil vor putea fi invocate numai dacă se dovedeşte existenţa unei legături de cauzalitate între ruina edificiului şi lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie.

3.7. Sarcina probei

Noul Cod civil califică raspunderea pentru ruina edificiului ca fiind o formă specială de răspundere delictuală pentru fapta lucrurilor, având condiţii speciale şi deplină autonomie, în raport cu celelalte forme de răspundere delictuală.

Orice persoană căreia ruina edificiului i-a cauzat un prejudiciu poate cere despăgubiri în condiţiile art. 1002 C.Civ. (de exemplu: vecinii, trecătorii, vizitatorii). Fac excepţie numai persoanele care se găsesc în raporturi contractuale cu proprietarul (locatar, comodatar, uzufructuar), faţă de aceste personae răspunderea proprietarului fiind guvernată de regulile răspunderii contractuale.

Terţul care a suferit un prejudiciu prin ruina unui edificiu, trebuie sǎ dovedescǎ fie cǎ edificiul era rǎu consruit, fie cǎ era rǎu întreţinut, pe când proprietarul nu poate sǎ invoce faţǎ de victima faptul ca el nu era vinovat, cǎ edificiul a fost rǎu construit sau cǎ nu el întreţinea acel edificiu, ci un chiriaş sau un uzufructuar .

Sarcina de a dovedi existenţa şi întinderea prejudiciului, existenţa unei lipse de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, ca şi aceea a raportului de cauzalitate, nemijlocit, al acestora cu ruina edificiului şi, mijlocit, cu paguba astfel produsă revine celui păgubit. Victima nu trebuie să probeze şi că lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie sunt imputabile proprietarului, deoarece aceste sunt elemente obiective ale răspunderii. Fiind vorba de simple fapte materiale, dovada se va face prin orice mijloc de probă, inclusive martorii şi prezumţiile. Astfel, lipsa de întreţinere va putea fi prezumată în cazul unui edificiu vetust.

Dovada lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie şi a legăturii lor de cauzalitate cu ruina edificiului ori a unei părţi din acesta, şi drept urmare, cu paguba, constituie condiţii necesare dar totodată suficiente. Prin aceasta, situaţia păgubitului, în cadrul răspunderii reglementate prin art.1002 C.civ., este mai bună decât a celui care ar trebui să-şi întemeieze acţiunea pe art.998-999 C.civ., căci el nu are să facă dovada culpei proprietarului pârât.

În măsura în care victima a făcut dovada lipsei întreţinerii sau viciului de constricţie, poate cere despăgubiri pentru toate pagubele cauzate prin ruina edificiului (inclusive prin curgerea apei datorită ruperii barajului).

3.8. Cauze de exonerare

Dacă am interpreta ceea ce am spus până acum am ajunge la concluzia că, în niciun caz, proprietarul nu se poate exonera de răspundere, deoarece odată făcută dovada existenţei unui prejudiciu, a unei lipse de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, precum şi a raportului de cauzalitate între ruina edificiului paguba produsă, inevitabil, proprieterul va fii obligat la plata tuturor daunelor. Cu toate acestea, practica judiciară, a admis că există şi anumite situaţii în care proprietarul poate dovedii că se găsea intr-o imposibilitate obiectivă de a se opune in vreun fel ruinei.

Potrivit art. 1380 din noul Cood civil, răspunderea proprietarului poate fi înlăturată doar prin dovada intervenţiei unor fapte sau împrejurări externe, obiective şi absolut imprevizibile: forţa majoră (nu şi cazul fortuit), fapta victimei sau fapta unei a treia persone pentru care nu este chemat să răspundă.

Ceea ce poate face proprietarul pentru a se exonera de răspundere este dovedirea altor cauze care au determinat ruina şi, deci, producerea prejudiciului, cauze fără de care ruina nu s-ar fi produs, chiar dacă întreţinerea edificiului lăsa de dorit, şi chiar dacă, prin ipoteză, imobilul nu era lipsit de vicii de construcţie.

Foţa majoră poate fi invocată atunci când evenimente exerioare, obiective, imprevizibile împiedică proprietarul să ia măsuri de întreţinere corespunzătoare a edificiului sau să identifice eventualele vicii pentru a preîntâmpina prejudiciile.

Astfel, exista forţă majoră atunci când proprietarul nu poate repara imobilul din cauza invadării teritoriului în caz de conflict armat sau în situaţia degradării progresive a temeliei edificiului prin acţiunea apelor mării.

Ori de câte ori edificiul nu a fost decât instrumentul pasiv prin care s-a manifestat acţiunea cauzei străine, proprietarul trebuie să fie apărat de răspunderea prevăzută de art.1002 C.civ., căci nu ruina edificiului a fost cauza reală a pagubei. De exemplu, o asemenea dovadă ar fi aceea care ar demonstra că ruina edificiului a fost determinată de un cutremur de pământ, care a provocat dărâmarea şi a altor construcţii care erau bine întreţinute şi lipsite de vicii de construcţie, iar o alta ar fi situaţia edificiului care, deşi vetust, s-a surpat ,în tot sau în parte, din cauza unei inundaţii, ulterior făcându-se dovada că acel edificiu s-ar fi surpat din această pricină chiar dacă ar fi fost nou.

Fapta victimei poate înlătura total sau parţial răspunderea proprietarului edificiului dacă este absolut imprevizibilă. Astfel, intrarea victimei în incinta unei clădiri, aflate în ruină, în pofida atenţionărilor făcute privind riscul demolării unor părţi componente şi accidentării sale, constituie o împrejrare de natură exterioară, obiectivă, imprevizibilă, de neînlăturat, exonerând proprietarul de orice răspundere. Nu prezintă relevanţă dacă fapta victimei este sau nu culpabilă, deorece nu este invocată răspunderea sa, ci doar elementul cauzal, obiectiv al producerii prejudiciului, săvârşirea acestei fapte.

Dar se poate întâmpla ca paguba să fie rezultatul întâlnirii a două lanţuri cauzale, dintre care numai unul este ruina edificiului provocată fie de lipsa de întreţinere, fie de un viciu de construcţie. În această ipoteză, răspunderea urmează a se împărţi, adică proprietarul urmează să fie exonerat de răspundere numai în parte. Un exemplu este situaţia în care fapta victimei sau a terţei persoane deşi nu este cauza exclusivă a ruinei, ci numai o cauză concurentă, alături de existenţa viciului de construcţie sau a lipsei de întreţinere, totuşi trebuie reţinută.

Aceasta va folosi, în cazul faptei victimei, pentru reducerea despăgubirilor, iar în cazul faptei terţului, pentru a da posibilitatea victimei să ceară despăgubiri de la terţ (care va răspunde solidar cu proprietarul edificiului) sau pentru a se crea posibilitate proprietarului- care a plătit despăgubirile datorate victimei- să se întoarcă împotriva terţului cu acţiune în regres (in ambele cazuri, în măsura şi în condiţiile în care fapta victimei sau a terţului pot provoca o reducere sau o partajare a răspunderii şi în materia răspunderii pentru lucruri).

Capitolul 4. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiilor

Dispoziţiile art.1378 din noul Cod civil nu conţin nicio referire cu privire la fundamentul răspunderii, stabilind imperativ că proprietarul este obligat sa repare prejudiciul. În doctrină s-au conturat, două opinii cu privire la fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului: subiectiva, privind prezumţia relativă sau absolută de culpă a proprietarului în construirea şi întreţinerea imobilului, şi obiectivă, fundamentată pe obligaţia legală de garanţie pentru integritatea şi securitatea acestuia.

4.1. Teoria răspunderii subiective

Conform acestei teorii, răspunderea pentru ruina edificiului este una subiectivă, fiind bazată pe existenţa unei culpe, constând în aceea că proprietarul nu a supravegheat starea edificiului şi nu a luat măsurile necesare de întreţinere, dacă ruina este urmarea lipsei de întreţinere; dacă ruina este urmarea unui viciu de construcţie, proprietarul care nu a descoperit viciile de construcţie pentru a preveni faptul păgubitor, ar răspunde pentru fapta altuia.

Prin urmare, conform acestei opinii, proprietarul edificiului ruinat nu s-ar putea exonera chiar dacă ar dovedi că s-a comportat ca un bun proprietar, prudent şi diligent, ori că a fost în imposibilitate de a descoperii viciul de construcţie sau dacă s-a predat unei persoane calificate pentru întreţinerea edificiului.

Proprietarul ar fi prezumat că a fost în greşeală prin aceea că nu a exercitat o supraveghere normală asupra edificiului, neasigurându-se că edificiul a fost construit după normele tehnicii şi, apoi, neîntreţinându-l cum se cuvine. Cât timp s-a admis că era vorba de o prezumţie relativă, care putea să fie înlăturată prin simpla dovadă a lipsei de culpă, această concepţie nu a fost combătută.

S-a susţinut de către partizanii concepţiei subiective, că şi în cazurile în care nicio greşeală nu poate fi pusă în sarcina proprietarului, o greşeală există, ea fiind imputabilă fie celui care avea obligaţia de a întreţine edificiul- locatar, uzufructuar sau proprietar anterior ori superficiar, fie, în cazul viciului de construcţie celui care a construit sau vândut edificiul-antreprenor, arhitect, vânzător.

Ulterior, constatându-se inconvenienţele instituirii unei prezumţii relative de culpă care expune victima situaţiei suportării injuste a prejudiciului în cazul nedovedirii neglijenţei proprietarului, doctrina a consacrat ideea unei prezumţii absolute de culpă, a proprietarului, considerat a fi culpabil prin însăşi faptul ruinei edificiului său.

4.2. Teoria răspunderii obiective

Dar după cum s-a observat, art.1002 C.civ. nu condiţionează răspunderea proprietarului de existenţa unui recurs împotriva altuia, şi mai puţin încă de existenţa unei culpe în sarcina sa ori a unei alte persoane. Chiar dacă nicio culpă nu ar putea fi imputată proprietarului actual ori unei alte persoane, proprietarul actual, în această calitate, este obligat faţă de oricine să garanteze, în afară de orice idee de culpă, că edificiul său nu va pricinui pagube prin ruina sa provocată de lipsa de întreţinere, ori de un viciu de construcţie.

Orientarea obiectivă a fundamentării răspunderi pentru ruina edificiului a eliminat prezumţiile privind culpa proprietarului şi a susţinut obligaţia sa legală de garanţie sau asumarea riscurilor pentru orice prejudiciu cauzat altor persoane de asemenea evenimente.

În argumentarea fundamentării obiective a răspnderii pe ideea de garanţie, doctrina a afirmat că obligaţia legală de garanţie este o sarcină a proprietăţii cladite, astfel că propretarul nu răspunde pentru alţii, ci propter rem, pentru lucruri, căci el are foloasele edificiului.

De îndată însă ce practica judecătorească a stabilit că proprietarul nu poate fi apărat în tot sau în parte de răspundere, decât dovedind cauza străină care nu-i poate fi imputată- forţa majoră, fapta unui al treilea sau culpa victimei, lucrurile s-au schimbat.

Neîndoielnic, când lipsa de întreţinere care a provocat ruina se datorează chiar proprietarului, sau când edificiul a fost construit de proprietar ori sub directa lui conducere, astfel că viciul de construcţie îi este imputabil, dovedind lipsa de întreţinere sau viciul, cel păgubit dovedeşte totodată greşeala imputabilă proprietarului. În asemenea situaţii, proprietarul răspunde pentru culpa sa dovedită, adică pentru fapta sa proprie, iar art.1002 C.civ. se înfăţişează ca un caz de aplicare a art. 998-999 C.civ.

Astfel, acesta va fi răspunzător când a cumpărat o casă rău întreţinută, iar ruina s-a produs înainte ca el să fi putut întreprinde lucrările de consolidare necesare. De asemenea, proprietarul va fi răspunzător când a dobândit o clădire fără să poată cunoaşte viciul de construcţie ascuns, care a provocat mai târziu ruina acesteia.

Tot astfel, ruina unui edificiu, după deschiderea moştenirii, dar înainte ca cel care moşteneşte să fi cunoscut dobândirea, dă naştere unei obligaţii de a repara paguba astfel pricinuită, fără să se poată vorbi de o greşeală imputabilă celui chemat a răspunde în temeiul art.1002 C.civ. În asemenea cazuri, nicio culpă nu poate fi imputată proprietarului şi, totuşi, potrivit art.1002 C.civ., el va trebui să răspundă. Este dovada că răspunderea prevăzută de acest articol nu-şi poate găsi temeiul într-o prezumţie de greşeală, sau cel puţin nu şi-o poate găsi în toate cazurile.

Obligaţia legală de garanţie grevează edificiul cu o sarcină reală, fiind astfel vorba de o obligaţie propter rem . În unele cazuri însă, dovedind lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie, cel păgubit dovedeşte totodată şi greşeala proprietarului.

În ambele fundamentări, fie cea obiectivă, fie cea subiectivă, consecinţele sunt aceleaşi, atât în ceea ce priveşte condiţiile răspunderii şi efectele acesteia, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de exonerare de răspundere.

În prezent este susţinutǎ teoria obiectivǎ, în acest sens instanţa supremă a decis că răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1002 C.civ. este o răspundere obiectivă; pentru angajarea răspunderii nu este nevoie de existenţa culpei proprietarului, fiind suficientă dovedirea prejuiciului şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi lipsa de întreţinere sau viciul construcţiei .

În ce ne priveşte, împărtăşim această teorie, căci obligaţia principală care justifică răspunderea proprietarului este o obligaţie de securitate pentru integritatea, temeinicia şi calitatea construcţiei întregului edificiu, obligaţie născută din însuşi textul de lege, în virtutea căruia proprietarul trebuie să suporte despăgubirile pentru prejudiciile cauzate. Producerea daunei constituie dovada elocventă a încălcării obligaţiei de securitate şi, pe cale de consecinţă, temei pentru angajarea răspunderii proprietarului.

Această obligaţie se coroborează cu obligaţia proprietarului de garanţie în faţa membrilor societăţii pentru toate consecinţele socialmente periculoase pe care lucrul său le cauzează, el având deplina responsabilitate pentru construirea şi întreţinerea acestuia, cu respectarea tuturor prevederilor legale.

Capitolul 5. Dreptul de regres al proprietarului

Odata demonstrata lipsa de intretinere sau viciul de constructie al edificiului, care prin daramare a produs daune vecinilor sau trecatorilor, proprietarul va fi de drept raspunzator pentru prejudiciul cauzat .

În eventualitatea în care ruina edificiului se datorează culpei unei alte persoane, după plata despăgubirilor, proprietarul are posibilitatea să le recupereze printr-o acţiune în regres . Pentru a stabili împotriva cui se poate întoarce proprietarul care a plătit victimei despăgubirea, trebuie să deosebim cazul de întreţinere de acel al viciului de construcţie .

Dacă a fost lipsă de întreţinere, care era în sarcina exclusivă a proprietarului actual, acesta, bineînţeles, nu va avea în principiu regres. Când ruina edificiului provine dintr-un viciu de construcţie, proprietarul care a construit sau a condus el însuşi construirea edificiului nu se va bucura de nicio acţiune în regres.

Situaţiile în care pentru ruina edificiului, pricinuită de lipsa de întreţinere sau un viciu de construcţie, răspunde indirect, o ală persoană, le vom analiza în cele ce urmează.

Astfel, acţiunea în regres poate fi introdusă, după caz, împotriva:

a) vânzătorului de la care a cumpărtat construcţia, în măsura în care ruina se datorează unui viciu ascuns, necunoscut în momentul cumpărării edificiului. În cazul în care lipsa de întreţinere este datorată proprietarului anterior, de la care proprietarul actual a cumpărat imobilul, răspunderea vânzătorului poate fi angajată numai contractual, adică numai în limitele obligaţiei de garanţie ce-i revine acestuia în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, cu alte cuvinte numai dacă lipsa de întreţinere, nefiind cunoscută la vânzare de cumpărător, poate fi privită ca un viciu ascuns al edificiului.

Potrivit dispoziţiilor art.1313 C.civ., vânzătorul are două obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul, aşa că pe lângă obligaţia de predare, după încheierea contractului, vânzătorul are şi obligaţia de a răspunde de lucrul vândut. Din art. 1336 C.civ rezultă că vânzătorul răspunde către cumpărător pentru:.liniştita posesie a lucrului şi viciile ascunse ale acestui lucru. Mai exact, vânzătorul poartă faţă de cumpărător o răspundere de evicţiune şi o răspundere pentru viciile lucrului vândut .

Viciile despre care este vorba constau în deficienţele (lipsurile, neajunsurile) care fac lucrul impropriu utilizării lui conform destinaţiei sale sau aşteptărilor cumpărătorului. Această garanţie pentru vicii ascunse asigura cumpărătorului repararea prejudiciilor decurgând din deficienţele legale de utilitatea prctică (economică, concretă) a lucrului vândut, adică cele din cauza cărora lucrul nu este bun de întrebinţat, după destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dînsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile. (art.1352).

b) locatarului sau uzufructuarului care nu a efectuat reparaţiile care cădeau în sarcina sa. În cazul în care edificiul este dat de proprietar în locaţie, el se va putea întoarce împotriva locatarului, în caz de ruină din lipsă de întreţinere, numai în măsura în care reparaţiile prin care s-ar fi putut evita ruina intrau în categoria celor locative, ce revin locatarului, sau în aceea a reparaţiilor nelocative, a căror sarcină acesta şi-a asumat-o prin contract.

c) organului administrativ competent să elibereze autorizaţia pentru efectuarea reparaţiilor, conform Legii nr. 50/1991, dacă respectivul organ nu a eliberat autorizaţia, ori a eliberat-o cu întârziere, fapt ce a determinat ruina edificiului . În toate cazurile, dacă edificiul avea nevoie, pentru a se evita ruina, nu de simple lucrări şi reparaţii de întreţinere, ci de reparaţii care, potrivit legii, nu pot fi efectuate decât cu o autorizaţie administrativă prealabilă, iar această autorizaţie nu a fost acordată de organul competent decât cu întârziere, proprietarul, care potrivit art.1002 C, civ. a fost obligat să repare paguba suferită de victimă, se va putea întoarce împotriva unităţii administrativ-teritoriale în culpă, dacă, prin întârzierea dovedită, reparaţiile care ar fi prevenit ruina eificiului nu s-au putut efectua în timp util.

d) prepusului care avea obligaţia să se îngrijească de întreţinerea edificiului . Proprietarul-comitent se poate întoarce împotriva angajatului (prepusului) său căruia i se poate imputa lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie, ca o faptă culpabilă.

e) constructorului sau proiectantului în cazul în care ruina edificiului s-a datorat unui viciu de construcţie, respective de proiectare. Dacă proprietarul a încredinţat construirea edificiului unui arhitect sau antreprenor, el se va putea întoarce, în temeiul contractului de antrepriză, împotriva acestuia, sub condiţia ca dreptul său la acţiune să nu fie stins.

Regresul proprietarului împotriva arhitectului sau constructorului se bazează pe articolul 1483 C.Civ român şi pe Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

Întreprinzătorul şi arhitectul, respectiv, proiectantul, specialistul verificatorul de proiecte-atestat, fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, responsabilul tehnic cu execuţia-atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat, răspund pentru viciile ascunse ale construcţiei pe un interval de 10 ani de la recepţia lucrării.

În măsura în care construcţia este afectată de un viciu al structurii de rezistenţă, rezultat din nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie care erau în vigoare la data realizării sale, răspunderea persoanelor enumerate va putea fi angajată pe întreaga durată a construcţiei.

Din analiza acestor ipoteze de regres, se observă că, de cele mai multe ori, o asemenea acţiune va fi fundamentată pe convenţia intervenită între proprietarul edificiului şi cei chemaţi în judecată în acţiune în regres, iar, în lipsa convenţiei, o astfel de cerere va avea un temei delictual şi se va exercita în condiţiile art. 998-999 C.Civ.

5.1. Discuţii în doctrina franceză privind ruina edificiului

În dreptul francez se discută dacă nu cumva ar fi mai bine ca art. 1386 C. Civ. francez să fie abrogate.

În doctrină, unii autori (G. Viney, P. Jourdain, Traite de droit civil. Les conditions de la responsabilite) par a milita pentru excluderea răspunderii pentru edificiu din peisajul juridic contemporan, victima având tot interesul a se situa pe tărâmul răspunderii pentru lucruri in general şi în cazul ruinei edificiului, deoarece art. 1384 alin. 1 C.civ. francez este mult mai avantajos, mai ales datorită facilităţi privind probaţiunea.

Totuşi, cei doi profesori mai subliniază că se poate reflecta asupra faptului dacă nu cumva este oportun a reveni la sursa răspunderii pentru ruina edificiului, cautio damni infecti. În acest fel, vecinii proprietarului unui edificiu ce ameninţă a se ruina ar avea la îndemână o acţiune preventivă prin care ar obliga pe stăpân să efectueze reparaţiile necesare, înlăturând astfel riscul unei evcntuale prăbuşiri. În unele sisteme juridice cum este cazul dreptului german, italian şi polonez, există o acţiune preventivă la îndemâna persoanelor ameninţate de prăbuşirea unui edificiu.

Sunt însă autori care apreciază că raspunderea pentru ruina edificiului ar trebui menţinută . În susţinerea acestei idei, pe de o parte, sunt evidenţiate impedimente teoretice (diferenţa de fundament dintre răspunderea pentru edificiu şi cea pentru lucruri in general; diferenţe privind modalitatea de determinare a persoanei răspunzătoare) precum şi