Taxa de timbru - daune morale- demnitate

Potrivit art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru[1] (în continuare O.U.G. nr. 80/2013) ”Acțiunile privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice se taxează cu 100 lei.”[s.n.]

Subliniem ab initio că textul menționat prezintă caracter special, constituind o derogare de la regula de drept comun a calculului taxei judiciare de timbru în cazul acțiunilor și cererilor evaluabile în bani instituită de art. 3 din același act normativ, regulă potrivit căreia taxa se determină prin calcul procentual asupra cuantumului pretențiilor[2]. Or, prin textul subsecvent al art. 7 în discuție, legiuitorul a instituit o taxă judiciară de timbru în cuantum fix, respectiv 100 de lei, independentă de cuantumul pretențiilor pecuniare reflectând evaluarea reclamantului privind despăgubirile solicitate pentru anumite categorii de daune morale.

Constatarea este necesară tocmai pentru a arăta că, fiind o normă cu caracter special, interpretarea sa se impune a fi făcută de manieră strictă, în limita intenției legiuitorului.

Observăm, totodată, faptul că textul amintit nu supune taxei judiciare de timbru speciale și fixe de 100 de lei orice pretenții în legătură cu daunele morale, ci doar în măsura în care acestea sunt invocate de o persoană fizică. În consecință, acțiunile formulate de o persoană juridică în scopul acordării unei sume de bani ca despăgubiri pentru pretinse daune morale nu vor fi tratate, în scopul determinării taxei judiciare de timbru datorate, prin prisma dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013. În acest din urmă caz, în măsura în care, în raport de cauza juridică invocată în susținerea obiectului cererii, nu este incidentă o altă normă juridică specială, calculul va fi efectuat potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, adică procentual.

De asemenea, analiza atentă a textului în discuție permite și concluzia că nu orice cauză juridică a acțiunii privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daune morale în beneficiul unei persoane fizice va intra sub incidența normei derogatorii, ci doar aceea prin care se invocă atingeri aduse ”onoarei, demnității sau reputației”.

Sub acest aspect textul nu apare însă ca fiind suficient de precis formulat, dat fiind că referirile la demnitate, respectiv la onoare și reputație implică noțiuni relativ repetitive, în condițiile în care între acestea se identifică un raport de la gen proxim la specie.

Astfel, avem în vedere îndeosebi art. 72 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil[3] (în continuare Noul Cod civil), cu denumirea sa marginală Dreptul la demnitate, care arată expres că ”(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane (…)”, aspect de natură a confirma faptul că aceste două noțiuni constituie dimensiuni particulare ale demnității, fără însă a-i epuiza înțelesul. După cum se arată de altfel și în doctrina relevantă, legiuitorul, în mod prudent, nu dă o definiție demnității, dar o înțelege în principal prin prisma a două noțiuni – onoarea și reputația – fără, însă, ca acestea să fie singurele[4].[5]

Concluzia nu este contrazisă nici de faptul că în art. 30 alin. 6 din Constituția României revizuită, privind libertatea de exprimare, sunt amintite distinct și succesiv demnitatea și onoarea, cel din urmă termen fiind o reiterare aplicativă a celui dintâi.