Sancţiunea plaţii unor penalităţi de întârziere nu poate fi aplicată, decât numai dacă exista o culpa în întârzierea plaţii despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia I civilă

Decizia nr. 538/2019

Şedinţa publică din data de 7 martie 2019

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Botoşani la data de 06.05.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta SC B. SA - Voluntari, cu citarea în calitate de intervenient forţat a numitului C. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată să plătească reclamantului suma de 8.000 RON cu titlu de daune materiale, suma de 500.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale şi penalităţi de 0,2% pe zi din sumele solicitate, calculate de la expirarea termenului de trei luni de la data depunerii cererii de despăgubire (16.03.2015) şi până la plata efectivă a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa nr. 936 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA - Bucureşti, SC B. SA - Sucursala Botoşani şi intervenientul forţat C.; a obligat pârâta SC "B." SA - Voluntari să plătească reclamantului A., suma de 8.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale, la cursul de schimb BNR de la data producerii accidentului.

De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantului şi penalităţi de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 16.06.2015 şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâta SC B. SA.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel

Prin Decizia nr. 150 din 3 mai 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a respins apelul formulat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 936 din 22 decembrie 2016 a Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SA - Sucursala Botoşani, şi intervenientul forţat C.

A admis apelul formulat de SC B. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a redus daunele morale de la 300.000 euro la 100.000 euro şi daunele materiale de la 8.000 RON la 4868,14 RON şi a dispus ca penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi întârziere aferente daunelor morale să se achite de la data comunicării deciziei către societatea de asigurare.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, intimatul A. fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată către SC B. în cuantum de 4.132,50 RON.

4. Motive de recurs

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut incidenţa prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, formulând, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a lipsit de efecte norma juridică prevăzută de dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, recurentul susţine că, în mod eronat, s-a reţinut prin hotărârea pronunţată de tribunal că asigurătorul trebuie să fie obligat să plătească daunele stabilite de către instanţă, atât timp cât textul legal invocat obliga asigurătorul să soluţioneze cererea reclamantului de despăgubire astfel cum a fost formulată, fără a mai intra în cercetarea fondului, sens în care se impuneau a fi acordate daunele pretinse de reclamant.

Recurentul critică decizia atacată şi în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere, arătând că instanţa de apel a apreciat, eronat, incidenţa în speţă a art. 36 alin. (5) teza finală din Ordinul CSA nr. 14/2011. Instanţa de apel a diminuat cuantumul despăgubirii în mod nejustificat, întrucât asigurătorul nu a comunicat respingerea cererii reclamantului, în tot sau în parte şi nici nu a solicitat documente suplimentare pentru completarea dosarului de daună.

A solicitat admiterea recursului, acordarea sumelor solicitate în acţiunea introductivă şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta-intimată SC B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

5. Procedura derulată în recurs

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la data de 9 octombrie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 150 din 3 mai 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, fixând termen de judecată la 7 martie 2019 cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că susţinerile recurentului privind nelegalitatea hotărârii instanţei de fond, precum şi cele care vizează situaţia de fapt reţinută în cauză nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, dat fiind limitele impuse de art. 483 alin. (1) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând, însă, dezvoltarea criticilor inserate în cererea de recurs, Înalta Curte va constata, în ceea ce priveşte încadrarea în drept a motivelor de recurs formulate, că aspectele invocate de reclamant sunt susceptibile a fi încadrate în cazul de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Examinând hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu şi limita impusă de criticile din cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constată că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele care succed:

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului eronat de soluţionare a capătului de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere.

Astfel, recurentul - reclamant a pretins aplicarea eronată de către Curtea de Apel a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în sensul că asigurătorul RCA plăteşte despăgubirea stabilită de către instanţa de judecată şi nu a celor apreciate de către reclamant, deoarece instanţa de judecată este cea în măsura să aprecieze corect despăgubirea ce i se cuvine părţii vătămate/părţii civile în baza tuturor probelor administrate în cauză.

Contrar susţinerilor recurentului referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept substanţial, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că instanţa de apel a apreciat corect că situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Astfel, conform art. 36 din Ordinul menţionat, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

În ceea ce priveşte critica relativ la momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, susţinerea reclamantului potrivit căreia pârâta trebuie obligată la plata penalităţilor de întârziere acordării de la data depunerii cererii de despăgubire, respectiv data de 16.03.2015, nu poate fi primită pentru considerentele deja expuse. Mai mult, demersurile reclamantului în privinţa deschiderii dosarului de daune la asigurător fără anexarea tuturor înscrisurilor justificative necesare determinării şi cuantificării despăgubirilor, nu satisfac exigenţele impuse de art. 36 referitoare la condiţiile privind procedura de stabilire şi cuantificare a daunelor.

Sub aspectul regimului juridic, penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile înscrise în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, au un pronunţat caracter sancţionator aferent refuzului la plată, însă sancţiunea plaţii unor penalităţi de întârziere nu poate fi aplicată, decât numai dacă exista o culpa în întârzierea plaţii despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil.

Or, în speţă, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicţionale pendinte, ca efect al probatoriului administrat de reclamant, astfel încât, se reţine a fi corectă statuarea instanţei de apel relativ la determinarea momentului de la care pot fi acordate penalităţile de întârziere în sensul că acestea pot fi acordate doar de la data la care hotărârea instanţei de apel a fost comunicată pârâtei şi până la data plăţii efective.

În consecinţă, pentru considerentele sus arătate, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 150 din 3 mai 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 150 din 3 mai 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2019.

Procesat de GGC - GV