RIL admis. Obligația societății de asigurare de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016 a fost publicată Decizia nr. 1/2016 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar penal prin Sesizarea nr. 9.366/1792/III-5 din 11 noiembrie 2015, vizând stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la „stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal”.

2. Optica jurisprudenţială

Într-o primă orientare, instanţele au apreciat că societatea de asigurare are consacrată expres calitatea de parte responsabilă civilmente, prin dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală. S-a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul acestei noţiuni şi acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligaţia de a repara prejudiciul creat de inculpat prin săvârşirea infracţiunii, cum sunt societăţile de asigurare care, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (anexa I nr. 1-37 la Sesizarea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar penal).

Prin urmare, întrucât prin noua reglementare s-a extins sfera răspunderii civile şi sub aspect contractual, s-a apreciat că Decizia nr. I/2005 pronunţată în interesul legii nu îşi mai produce efectele.

În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudenţiale cu privire la limitele răspunderii societăţii de asigurare:

a) obligarea societăţii de asigurare singură, în limitele obligaţiei contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accident a autovehiculului asigurat (anexa I nr. 1-16).

În motivarea acestei opinii s-a avut în vedere actuala reglementare a dispoziţiilor art. 54 alin. 1 şi art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, prin care se stabileşte că persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie;

b) obligarea societăţii de asigurare la plata despăgubirilor civile în solidar cu inculpatul (anexa I nr. 17-37).

Astfel, s-a argumentat că natura juridică a răspunderii asigurătorului, parte responsabilă civilmente, este aceea de a garanta victima.

În ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului, obligaţia „în solidar” face ca atât asiguratul, cât şi asigurătorul să aibă aceeaşi îndatorire de a-l despăgubi pe cel prejudiciat, însă fiecare dintre aceştia răspunzând diferit, respectiv autor al faptei săvârşite şi garant al acestuia pentru activitatea desfăşurată.

Această concluzie reiese şi din interpretarea considerentelor Deciziei nr. I din 28 martie 2005, referitoare la coexistenţa răspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului.

Într-o a doua abordare, instanţele au considerat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, rămânând valabile cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite prin Decizia nr. I/2005 (anexa II nr. 38-76).

Adepţii acestei orientări au susţinut că asigurătorul va răspunde în cadrul procesului penal în virtutea contractului de asigurare, în timp ce inculpatul răspunde în calitate de autor al faptei ilicite, în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale.

Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, atât faţă de inculpat, cât şi faţă de asigurător, este de natură a asigura soluţionarea tuturor raporturilor juridice rezultate din săvârşirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificată prin posibilitatea ca societatea de asigurare să aibă o calitate procesuală distinctă, respectiv aceea de asigurător, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. I/2005, pronunţată în recurs în interesul legii.

În cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul:

a) obligării la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct şi în limita obligaţiei sale contractuale (anexa II nr. 38-50);

Susţinătorii acestui punct de vedere au motivat că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres, iar dispoziţiile Legii nr. 136/1995 reglementează preluarea integrală de către asigurător a riscului producerii evenimentului rutier până la concurenţa sumei maxime pentru care acesta răspunde;

b) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului împreună cu asigurătorul (anexa II nr. 51-71).

Instanţele au precizat că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o răspundere prioritară a asigurătorului, fără a elimina răspunderea civilă delictuală aplicabilă autorului faptei ilicite în temeiul legii generale, ce intervine în cazul în care asigurătorul nu îşi poate îndeplini obligaţia derivată din contractul de asigurare;

c) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului în solidar cu asigurătorul (anexa II nr. 72-76).

Hotărârile judecătoreşti care reflectă această orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti care vizează problemele de drept supuse dezlegării prezentului recurs în interesul legii, respectiv calitatea procesuală a asigurătorului şi modalitatea în care răspunde, respectiv singur sau în solidar cu inculpatul. Dintre acestea se cuvin amintite cu titlu exemplificativ:

Decizia nr. 3.405/2012 din 23 octombrie 2012, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părţile civile a daunelor materiale şi a daunelor morale;

Decizia nr. 320/A/2014 din 13 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării inculpatului alături de asigurător;

Decizia nr. 325/A/2014 din 30 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părţile civile a daunelor materiale şi a daunelor morale;

Decizia nr. 388/2014 din 20 noiembrie 2014, prin care s-a menţinut soluţia de obligare a asigurătorului la plata către părţile civile de despăgubiri şi de daune morale.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate hotărâri care să analizeze din punctul de vedere al constituţionalităţii dispoziţiile referitoare la calitatea asigurătorului şi limitele răspunderii acestuia în procesul penal.

În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra calităţii asigurătorului în procesul penal, însă sub aspectul armonizării legislaţiilor statelor membre în materia asigurării de răspundere civilă pentru daune produse prin accidente auto prezintă relevanţă hotărârea pronunţată în cauza C-556/13 de Camera a patra, în special considerentele în care s-au reţinut următoarele:

„Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, pentru interpretarea unei dispoziţii de drept al Uniunii trebuie să se ţină seama nu doar de termenii acesteia, ci şi de contextul său şi de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea Csonka şi alţii, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 23, şi Hotărârea Vnuk, C-162/13, EU:C:2014:2146, pct. 42).

În această privinţă trebuie amintit că A treia directivă se înscrie în cadrul unui sistem instituit de Prima directivă şi care tinde la apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea auto obligatorie.

Prin intermediul acestui sistem, legiuitorul Uniunii Europene a impus tuturor statelor membre obligaţia de a asigura că, sub rezerva unor excepţii clar definite, toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care provin în mod obişnuit de pe teritoriul lor încheie cu o companie de asigurări un contract care să garanteze, cel puţin în limitele definite de dreptul Uniunii, răspunderea lor civilă pentru pagubele produse de vehiculele menţionate (Hotărârea Csonka şi alţii, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 28).

În acest cadru, astfel cum reiese din cuprinsul celui de al doisprezecelea şi al celui de al treisprezecelea considerent ale acesteia, A treia directivă completează în mod uniform, printre altele, Prima directivă urmărind să consolideze nu numai protecţia victimelor unor accidente cauzate de circulaţia unui vehicul, ci şi pe cea a asiguraţilor, precum şi să faciliteze în şi mai mare măsură trecerea frontierelor interne din Uniune şi, în consecinţă, înfiinţarea şi funcţionarea pieţei interne, luând drept bază un înalt nivel de protecţie a consumatorului.

Potrivit celui de al şaptelea considerent al celei de A treia directive, în special în interesul asiguratului, statele membre sunt ţinute să adopte măsurile necesare pentru ca fiecare poliţă de asigurare să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de lege sau acoperirea impusă de legislaţia statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare.

În plus, trebuie amintit că o operaţiune de asigurare se caracterizează, după cum se admite în general, prin faptul că asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii prealabile a unei prime, să acorde asiguratului, în cazul în care se realizează riscul asigurat, prestaţia convenită cu ocazia încheierii contractului (Hotărârea CPP, C-349/96, EU:C:1999:93, pct. 17, şi Hotărârea Skandia, C-240/99, EU:C:2001:140, pct. 37).

În raport cu un astfel de context şi cu astfel de obiective este necesar să se considere că dispoziţiile art. 2 din A treia directivă, referitoare la prima unică şi la întinderea teritorială a acoperirii asigurării, vizează nu numai raporturile dintre asigurător şi victimă, ci şi pe cele dintre asigurător şi asigurat. În special, aceste dispoziţii implică faptul că, în schimbul plăţii de către asigurat a primei unice, asigurătorul preia, în principiu, riscul despăgubirii victimelor unui eventual accident în care este implicat vehiculul asigurat, şi aceasta oricare ar fi statul membru al Uniunii pe teritoriul căruia este utilizat acest vehicul şi în care se produce respectivul accident.

În consecinţă, nu corespunde noţiunii de «primă unică», în sensul art. 2 din A treia directivă, o primă care variază în funcţie de faptul că vehiculul asigurat urmează să circule doar pe teritoriul statului membru pe care respectivul vehicul se află de regulă sau pe ansamblul teritoriului Uniunii. Astfel, o asemenea variaţie ar echivala, contrar celor prevăzute la articolul amintit, cu a condiţiona angajamentul asigurătorului privind preluarea riscului care rezultă din circulaţia vehiculului menţionat în afara statului membru în care acesta se află de regulă de plata unei prime suplimentare”.

Totodată, prezintă relevanţă sub aspectul limitelor răspunderii şi hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-22/12 şi C-277/12, în Comunicatul de presă nr. 144/13 al Curţii precizându-se următoarele:

„Prima directivă a Uniunii (n.n. Directiva 72/166/CEE a Consiliului) în materie de asigurare auto obligatorie impune statelor membre ca vehiculele care provin în mod obişnuit de pe teritoriul lor să fie acoperite de o asigurare. Deşi statele membre sunt libere să stabilească daunele acoperite de această asigurare, precum şi termenii şi condiţiile sale, A doua directivă (n.n. Directiva 84/5/CEE a Consiliului) adoptată în acest domeniu prevede că asigurarea trebuie să acopere în mod obligatoriu vătămările corporale pentru un cuantum minim de 1 milion de euro pe victimă sau de 5 milioane de euro pe eveniment asigurat, în acest din urmă caz indiferent de numărul victimelor. De asemenea, aceasta trebuie să acopere şi daunele materiale pentru un cuantum minim de un milion de euro pe eveniment asigurat, indiferent de numărul de victime”.

În legătură cu hotărârea pronunţată în cauza C-22/12 s-au mai precizat următoarele:

„În hotărârea pronunţată, Curtea aminteşte în primul rând că obligaţia de acoperire de asigurare în temeiul răspunderii civile pentru pagubele produse de autovehicule este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Într-adevăr, în timp ce prima este definită şi garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementată, în esenţă, de dreptul naţional.

Astfel, statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, daunele cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste daune şi persoanele care au dreptul la respectiva reparaţie. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, dintr-o preocupare de a reduce deosebirile care ar subzista între legislaţiile statelor membre privind întinderea obligaţiei de asigurare, Uniunea a impus, în materia răspunderii civile, o acoperire obligatorie a pagubelor materiale şi a vătămărilor corporale, până la concurenţa unor sume determinate în A doua directivă. Statele membre sunt, aşadar, ţinute să stabilească daunele acoperite, precum şi termenii şi condiţiile asigurării auto obligatorii, ţinând seama de normele dreptului Uniunii.

În continuare, Curtea precizează că vătămările corporale a căror acoperire este obligatorie în temeiul celei de A doua directive cuprind orice prejudiciu care rezultă dintr-o atingere adusă integrităţii persoanei, inclusiv suferinţele, atât fizice, cât şi psihologice. Astfel, printre daunele care trebuie reparate în conformitate cu dreptul Uniunii figurează prejudiciile morale a căror reparare este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul naţional aplicabil litigiului.

În sfârşit, Curtea arată că protecţia Primei directive se extinde la orice persoană care are dreptul, în temeiul dreptului naţional al răspunderii civile, la repararea daunei cauzate de autovehicule. Întrucât, potrivit indicaţiilor instanţei slovace, dreptul ceh acordă doamnei Haasova şi fiicei sale dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului soţului său şi, respectiv, al tatălui său, ele ar trebui aşadar să poată beneficia de protecţia acordată de această directivă”.

Referitor la hotărârea pronunţată în cauza C-277/12, în comunicat se arată următoarele:

„La fel ca în hotărârea pronunţată astăzi în Cauza Haasova, Curtea arată că dacă dreptul naţional permite membrilor familiei victimei unui accident rutier să solicite o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, aceasta trebuie acoperită de asigurarea auto obligatorie. Or, întrucât, potrivit indicaţiilor instanţei naţionale, dreptul leton acordă domnului Drozdovs dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului părinţilor săi, el ar trebui aşadar să poată beneficia de protecţia acordată de Prima directivă. Curtea constată de asemenea că, dacă un stat membru recunoaşte dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, el nu poate să prevadă pentru această categorie specifică de daune, care ţine de vătămările corporale în sensul celei de a doua directive, garanţii maxime inferioare garanţiilor minime stabilite de această directivă. Astfel, directiva nu prevede şi nici nu autorizează o altă diferenţiere între daunele acoperite decât cea stabilită între vătămările corporale şi pagubele materiale”.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă cu privire la problemele ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii.

3. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie.

4. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală stabileşte că:

În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.