Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor.

 

Legea nr. 85/2006, art. 52, art. 64 alin. (4)

Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării sau a executării cu întârziere de către debitor a obligaţiei de plată, cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), astfel încât debitorul-pârât datorează atât reactualizare, cât şi dobânzi penalizatoare la debit în raport cu prevederile art. 1535 şi urm. C. civ.

Suspendarea executării silite a obligaţiei de plată nu reprezintă o cauză de exonerare pentru plata actualizării şi a dobânzii legale, acordarea unui termen de graţie şi achitarea creanţei cu întârziere neputând înlătura dreptul creditorului de la repararea integrală a prejudiciului suferit.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 758 din 9 martie 2015

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, la data de 12.11.2012, sub nr. xx34/1259/2012, astfel cum a fost modificată la data de 30.01.2012, reclamantul Centrul Medical M. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună actualizarea debitului de 1.223.777 lei, stabilit prin sentinţa nr. 511/F/22.03.2012 pronunţată în dosarul nr. xx1/1259/2008* al Tribunalului Specializat Argeş, funcţie de rata inflaţiei, pe ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii până la data plăţii şi dobânda penalizatoare începând cu data de 22.03.2012 şi până la data plăţii efective.

La data de 06.12.2012, pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă P. a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului Judeţean A., a Judeţului A., prin reprezentant Preşedintele Consiliului Judeţean A., precum şi a Preşedintelui Consiliului Judeţean A., în calitate de ordonator principal de credite, prin care a solicitat, în cazul admiterii acţiunii principale, obligarea pârâţilor să aprobe fondurile necesare virării, respectiv să vireze fondurile necesare pentru efectuarea plăţii din bugetul judeţului A. în cel al Spitalului Judeţean de Urgenţă P.

Prin sentinţa civilă nr. 235 din data de 19 iunie 2014, Tribunalul Argeş a admis cererea expertului B.G., obligând pârâtul să plătească diferenţa de onorariu expert în cuantum de 616 lei, a admis în parte acţiunea precizată formulată de către reclamant şi a obligat pârâtul să-i plătească acestuia suma de 71.067,48 lei, reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a sumei de 1.223.775 lei, pentru perioada 22.03.2012-23.05.2013, dar şi suma de 136.873.98 lei, dobânda legală aferentă aceleiaşi sume pentru aceeaşi perioadă.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Judeţul A. şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie faţă de Consiliul Judeţean A. şi Preşedintele Consiliului Judeţean A.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 9.700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 511/F/22.03.2012 pronunţată în dosarul nr. xx1/1259/2008 de Tribunalul Comercial Argeş a fost admisă acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului, fiind obligat acesta din urmă la plata sumei de 1.223.775 lei, contravaloare prejudiciu aferent perioadei aprilie 2006-septembrie 2007, urmare a rezilierii unilaterale a contractelor de prestări servicii nr. 2029/2004 şi nr. 2030/2004. Împotriva acestei sentinţe a fost declarat apel ce a fost respins, iar împotriva deciziei din apel a fost declarat recurs ce a fost constatat nul de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu toate că potrivit art. 7208 C. proc. civ., hotărârea dată în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială este executorie, acesta nu a înţeles să se achite de obligaţia stabilită în sarcina sa decât la 22 aprilie 2013, respectiv 23 mai 2013, deci la mai mult de un an de la data scadenţei.

Pentru a asigura creditorului repararea integrală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a debitului, în conformitate cu prevederile legale sus menţionate, debitorul-pârât datorează atât reactualizare, cât şi dobânzi penalizatoare la debit în raport de prevederile art. 1535 şi urm. C. civ.

Referitor la actualizare, tribunalul a constatat că prin cererea precizatoare de la fila 37 s-a solicitat a se avea în vedere o perioadă începând cu trei ani anteriori introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului, însă, întrucât deja pentru perioada anterioară datei de 22.03.2012, data pronunţării sentinţei nr. 511, reactualizarea a fost acordată prin hotărârea cu pricina, s-a avut în vedere doar perioada 22.03.2012 – 22.04, respectiv 23.05.2013, astfel că suma datorată este în cuantum de 71.067, 48 lei, calculată conform anexei 1 a raportului de expertiză B.G.

În ceea ce priveşte dobânda penalizatoare, tribunalul a reţinut că perioada pentru care va fi acordată este tot cea sus arătată, considerată de la data scadenţei la data plăţii efective şi este în cuantum de 136.873, 98 lei, aşa cum reiese din cuprinsul aceleiaşi anexe.

Faţă de aceste considerente, acţiunea de faţă, aşa cum a fost precizată, a fost admisă în parte, în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului sumele sus arătate.

Cât priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa a reţinut că nu este întemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 9700 lei, reprezentând onorariu avocaţial şi onorariu expert.

Împotriva sentinţei civile nr. 235 din data de 19 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş au formulat, în termen, apel reclamanta SC Centrul Medical M. SRL, în insolvenţă, prin administrator special, dar şi pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă P.

Examinând criticile formulate, Curtea de Apel a constatat că nu sunt întemeiate, iar apelurile nu sunt fondate.

În ce priveşte apelul formulat de reclamantă, se poate observa că suma la care face referire reclamanta a fost stabilită în raportul de expertiză în funcţie de obiectivele fixate de instanţă şi însuşite de părţi.

Stabilirea sumei de instanţă nu conduce la nelegalitatea sentinţei, întrucât expertul nu este judecător, ci un consultant care ajută pe judecător în rezolvarea unor probleme de specialitate, iar dreptul de apreciere rămâne instanţei.

De asemenea, actualizarea solicitată pe trei ani înainte de pronunţarea sentinţei, respectiv introducerea acţiunii, nu poate fi acordată de instanţă, deoarece pe perioada solicitată 7 decembrie 2009 – 22 martie 2012 dreptul de creanţă nu era născut.

În rest, instanţa a pronunţat o hotărâre legală, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii, iar soluţia trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii întrucât pe baza acesteia se efectuează executarea.

S-a apreciat că neîntemeiate sunt şi criticile formulate de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă P.

Astfel, instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor legale în materia dobânzilor legale, apreciind că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, iar hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Nu este, de asemenea, întemeiată nici critica în ce priveşte suspendarea executării silite şi că, din acest motiv, nu ar putea fi acordată dobânda legală.

În acest sens, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

De asemenea, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii sub forma dobânzii legale.

Debitorul poate fi exonerat de obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a creanţei stabilite prin titlu executoriu, dacă face dovada intervenţiei unui caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră, împrejurări care se circumscriu sintagmei ”cauză străină care nu-i poate fi imputabilă”, ceea ce nu se aplică speţei de faţă.

În ce priveşte critica referitoare la incidenţa în cauză a instituţiei compensaţiei legale, s-a apreciat că instanţa de fond a dat o rezolvare legală acestei chestiuni întrucât orice pretenţii băneşti împotriva unei societăţi aflate în procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006 pot fi formulate doar în cadrul dosarului având ca obiect procedura insolvenţei.

Pârâta are posibilitatea de a invoca dispoziţiile privind compensarea legală în cadrul procedurii insolvenţei, deschisă împotriva societăţii reclamante, judecătorul sindic fiind singurul în măsură să aprecieze dacă sunt întrunite cerinţele privind compensarea legală la data deschiderii procedurii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

S-a apreciat că nu este întemeiată nici ultima critică formulată şi care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 276 alin. (1) teza I C. proc. civ., în cauză fiind de altfel incidente şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, în ce priveşte dispoziţiile art. 276 alin. (1) teza I C. proc. civ., chiar dacă pretenţiile ce formează obiectul litigiului sunt admise numai parţial, ”instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată”, astfel că această chestiune este lăsată la latitudinea instanţei.

De asemenea, critica neaplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu a formulat o astfel de cerere.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse mai sus, prin decizia civilă nr. 894 din 15.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.

Recurenta-reclamantă, în motivarea recursului, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate:

1. Instanţa de apel nu a analizat primul motiv de apel referitor la faptul că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că prin sentinţa nr. 511/2012 a fost acordată reactualizarea pentru perioada anterioară datei de 22.03.2012.

2. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Pe de-o parte, instanţa de apel a apreciat că este întemeiată cererea de actualizare a creanţei pe ultimii 3 ani înainte de introducerea acţiunii, întrucât prin sentinţa nr. 511/2012 nu s-a dispus actualizarea sumei cu indicele de inflaţie pe perioada anterioară pronunţării sentinţei, iar, pe de altă parte, se susţine că actualizarea pe trei ani înainte de pronunţarea sentinţei, respectiv introducerea acţiunii, nu poate fi solicitată întrucât dreptul de creanţă nu era născut.

3. Hotărârea este lipsită de temei legal, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a depăşit limitele învestirii. Aceasta nu a analizat critica formulată în apel referitoare la neactualizarea sumei în raport de considerentele instanţei de apel care a constatat că actualizarea a fost deja acordată prin titlu.

S-a învederat că instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 511/2012 a fost acordată reactualizarea sumei pentru perioada anterioară datei de 22.03.2012, iar critica apelantei referitoare la acest aspect nu a fost analizată, instanţa de apel depăşind limitele învestirii.

4. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în ceea ce priveşte al doilea motiv de apel, iar motivele reţinute sunt contradictorii în sensul că instanţa a reţinut, pe de-o parte, că suma de 71.067,4 lei a fost stabilită în raportul de expertiză, iar, pe de altă parte, că suma a fost stabilită de instanţă, iar nu de expert.

5. Decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1084 şi urm. C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţinerea instanţei de apel în sensul că dreptul de creanţă nu era născut contravine prevederilor legale invocate şi împiedică repararea integrală a prejudiciului întrucât se confundă naşterea unui drept de creanţă cu recunoaşterea lui de către o instanţă de judecată.

Datorită rezilierii unilaterale şi abuzive a contractelor de către pârâtă, reclamanta ar fi încasat suma de 1.223.775 lei în intervalul aprilie 2006-septembrie 2007 prin plăţi lunare şi ar fi putut solicita chiar în cadrul dosarului anterior plata dobânzii şi actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie, astfel că actualizarea poate fi solicitată şi în prezenta cauză în vederea reparării integrale a prejudiciului.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi obligarea intimatei-pârâte şi la plata sumei de 148.688,66 lei, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi a respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului a invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate:

1. În privinţa modului în care instanţa a analizat motivul de apel referitor la efectul suspendărilor asupra obligaţiei de a achita creanţa şi dobânda, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi a fost pronunţată cu încălcarea art. 2 din O.U.G. nr. 22/2002, art. 403 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., art. 1270 C. civ.

S-a învederat că, deşi în cadrul motivelor de apel s-au evidenţiat împrejurările exoneratoare de răspundere şi efectul acestora asupra cauzei, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la argumentele pârâtei, încălcând dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.

Recurenta a reiterat motivele de apel referitoare la incidenţa în cauză a art. 2 din O.U.G. nr. 22/2002, art. 403 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., art. 1270 C. civ., arătând că, odată ce a fost îndreptăţită la o suspendare convenţională, lipsa plăţii nu îi poate fi imputată şi nici suportarea costurilor dobânzii sau actualizării creanţei.

2. Sub aspectul modului în care instanţa de apel a analizat motivul de apel referitor la compensaţia legală, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi este pronunţată cu încălcarea (art. 1616-1617 C. civ.) şi aplicarea greşită a legii (art. 52 din Legea nr. 85/2006).

S-a învederat că în mod greşit s-a făcut referire la compensarea ale cărei condiţii să fie îndeplinite la data deschiderii procedurii întrucât creanţele reciproce sunt mult ulterioare deschiderii procedurii.

Instanţa de apel a înlăturat intervenirea ope legis a compensaţiei legale conform art. 1616-1617 C. civ., aplicând în cauză un text străin cauzei, art. 52 din Legea nr. 85/2006, care produce efecte numai în procedura specială pe care o reglementează.

3. Modul în care instanţa de apel a analizat motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată în primă instanţă încalcă dispoziţiile art. 276 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât motivarea că această chestiune este lăsată la latitudinea instanţei nu corespunde obligaţiei instanţei de fond de a arăta modalitatea în care a făcut aplicarea textului de lege menţionat.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, care, pentru ambele recurente, pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Astfel, criticile recurentei-reclamante referitoare la nemotivarea deciziei din apel sau la împrejurarea că aceasta cuprinde motive contradictorii nu pot fi primite.

Împrejurarea că instanţa de apel consideră că dreptul de creanţă nu era născut şi că nu este întemeiată actualizarea solicitată pe ultimii trei ani înainte de introducerea acţiunii nu semnifică faptul că nu s-a răspuns primului motiv de apel, ci că instanţa de apel a înlocuit motivarea instanţei de fond cu o motivare proprie, apreciind că soluţia pronunţată pe fondul cauzei este corectă.

Motivarea instanţei de apel nu este contradictorie întrucât referirea la raportul de expertiză are în vedere prima critică a apelantei, iar considerentele privitoare la stabilirea sumei de către instanţă răspund celui de-al doilea motiv de apel.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., se constată că acest text din Codul de procedură civilă consacră principiul verificării în limitele cererii de apel a stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a efectuat o astfel de verificare în ceea ce priveşte sentinţa instanţei de fond, iar împrejurarea că a substituit motivării hotărârii propriile sale constatări nu are semnificaţia încălcării limitelor învestirii, ci răspunde cerinţelor procesului echitabil de a nu fi reluate pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare fără a fi prezentate propriile argumente ale judecătorilor apelului.

În ceea ce priveşte încălcarea unor dispoziţii legale care dau dreptul reclamantei la repararea integrală a prejudiciului prin reţinerea faptului că dreptul de creanţă nu era născut, Înalta Curte constată că principiul enunţat are în vedere faptul că întinderea reparaţiei trebuie să fie în deplină concordanţă cu întinderea prejudiciului.

Suma acordată prin sentinţa nr. 511/2012 nu reprezintă obligaţii neonorate la scadenţă, ci despăgubirea datorată rezilierii abuzive a contractului, raportată la sumele pe care reclamanta le-ar fi obţinut dacă cele două contracte nu ar fi fost reziliate.

Prin urmare, aceste sume nu au fost stabilite raportat la serviciile lunare prestate, ci cu titlul de despăgubire pentru desfiinţarea abuzivă a contractului.

Raportat la aceste considerente, concluzia instanţei de apel referitoare la inexistenţa dreptului de creanţă anterior stabilirii acestuia prin sentinţa civilă nr. 511/2012 este corectă.

Criticile recurentei-pârâte sunt, de asemenea, nefondate.

Împrejurarea că în apel nu s-au reţinut susţinerile referitoare la efectul suspendărilor executării silite asupra obligaţiei de plată a accesoriilor creanţei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii atât timp cât instanţa de apel a prezentat propriile argumente pentru care a respins această susţinere a apelantei-pârâte.

Suspendarea executării silite a obligaţiei de plată nu reprezintă o cauză de exonerare pentru plata actualizării şi a dobânzii legale, acordarea unui termen de graţie şi achitarea creanţei cu întârziere neputând înlătura dreptul creditorului de la repararea integrală a prejudiciului suferit.

De altfel, recurenta-pârâtă nici nu a indicat vreun text de lege care să conducă la o astfel de concluzie, iar convenţia invocată nu cuprinde o renunţare la plata dobânzii sau a actualizării debitului.

Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.

Referirea instanţei de apel la art. 52 din Legea nr. 85/2006 nu semnifică faptul că s-a reţinut că ambele creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii întrucât în considerentele deciziei se arată în mod clar că pretenţiile băneşti împotriva unei societăţi aflate în procedura insolvenţei pot fi valorificate numai în cadrul acestei proceduri.

Textul art. 52 din Legea procedurii insolvenţei este singurul care reglementează situaţia compensării creanţelor, iar interpretarea per a contrario a acestui text nu trebuie să conducă la concluzia că pentru creanţele născute în timpul procedurii compensarea nu mai este posibilă.

Aceasta trebuie, însă, invocată în cadrul procedurii insolvenţei şi valorificată în cadrul acesteia, şi nu pe calea dreptului comun, în considerarea prevederilor art. 64 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora „creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în perioada reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală”.

În sfârşit, critica recurentei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. de la 1865 nu poate fi primită întrucât instanţa de apel a analizat corect aceste dispoziţii, redând conţinutul acestora, dispoziţii care acordă instanţei de judecată posibilitatea de a aprecia în ce măsură părţile pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată în caz de admitere în parte a pretenţiilor acestora.

Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a respins recursurile ca nefondate.