Nepredarea la termen a locuintei. Daune.

Depăşirea termenului contractual de predare a bunului imobil. Acţiune în răspundere civilă contractuală. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic : răspundere civilă contractuală

prescripţia dreptului material la acţiune

C. proc. civ. din 1865, art. 31 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 107, art. 247

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999, art. 1021, art. 1082

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 7

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 C.civ., partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune interese, iar potrivit art. 1082 C.civ., debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei asumate.

Simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în cazul în care niciuna dintre părţi nu a invocat sancţionarea prin reziliere/rezoluţiune a actului juridic.

Câtă vreme neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare a locuinţei are caracter continuu, dauna producându-se în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi, este nelegală soluţia instanţei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, neputând fi reţinut ca moment al naşterii dreptului material la acţiune data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma tot la acel moment.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 5143 din 29 noiembrie 2018

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 06.07.2011, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC B. SA, SC C. SA, SC D. Reţele SRL, SC E. SA şi SC F. SRL, solicitând instanţei obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 105.000 euro, 3.000 Euro/lună despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc în luna martie 2011 în care imobilul nu a putut fi utilizat, precum și la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ulterior datei notificării la conciliere, având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare, urmând ca acest cuantum să fie stabilit la momentul efectivei predări prin înmulţirea lunilor care vor trece de la 11.03.2011 până la predare şi suma de 3.500 euro, adică echivalentul a 14.700 lei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul A. a depus o cerere prin care a arătat că acţiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale aducând ca temei de drept art. 998-999 C. civ. şi, în subsidiar, pe principiul răspunderii contractuale.

A invocat cele două forme de răspundere în mod alternativ, nu cumulativ, în principal răspundere civilă delictuală şi, doar în subsidiar, răspundere civilă contractuală numai în situaţia în care se va respinge primul capăt de cerere.

Pârâtele Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 București au formulat cerere de chemare în garanție împotriva pârâtei Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca, în cazul în care instanţa va obliga pârâtele la plata către reclamantul A. de daune-interese din 20 martie 2008 şi până în prezent, Consiliul General al Municipiului Bucureşti să fie obligat la suportarea acestor cheltuieli.

Anterior soluţionării cauzei pe fond, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Judeţean Ilfov, fiind unite cu fondul excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive şi active şi calificată excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 1053 din 03.03.2015, astfel cum a fost îndreptată, Tribunalul București a respins excepţiile invocate, a admis acţiunea reclamantului, obligând pârâtele în solidar la plata sumei de 68.649 euro în lei la data plăţii, reprezentând prejudiciul stabilit conform expertizei pentru perioada martie 2008 - octombrie 2014, precum și la plata sumei de 858 euro lunar, în lei, reprezentând chirie lunară medie, începând cu luna noiembrie 2014 până la predarea efectivă a locuinţei la cheie.

Totodată, a obligat aceleaşi pârâte la plata sumei de 14.683,96 lei RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Tribunalul a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii faţă de pârâtele Consiliul Local Sector 1, SC F. SRL şi SC E. SA şi, în consecinţă, a respins și cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele :

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a apreciat că reclamantul este titularul drepturilor contractuale ce decurg din voinţa liber exprimată a părţilor prin contractul din 14.05.2004, în speţă fiind încheiate două contracte, iniţial cel de mandat HC-0369, iar ulterior cel de construire 4337/08.12.2004 (acesta din urmă în baza contractului de antrepriză generală nr. 7518/20.07.2004).

Au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de pârâtele Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, ANL, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, G. S.A, B., S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.A., atât în temeiul răspunderii civile delictuale, cât şi în temeiul răspunderii civile contractuale, interpretând actele diferite încheiate între părţi ca reprezentând stipulaţie pentru altul, precum şi fapte juridice pentru reclamantul care nu a participat la semnarea acestora.

Pe fondul cauzei, prin prisma răspunderii civile delictuale, ca principal temei juridic al acţiunii, în ceea ce o priveşte pe pârâta ANL, s-a reţinut că actul dintre reclamat şi reclamant nu poate fi analizat distinct de celelalte convenţii încheiate de ANL cu restul pârâtelor.

S-a apreciat că voinţa reală a părţilor a fost aceea a încheierii unui contract complex, prin asumarea unei obligaţii de rezultat şi nu doar de diligenţă, sensul literal al denumirii contractului nefiind relevant; art. 10 din acest contract analizat, cât şi ansamblul contractual realizat pentru concretizarea acestui cartier constituie temeiul răspunderii pârâtelor, ANL având atribuţia expresă de coordonare a întreg proiectului imobiliar (art. 2 Legea nr. 152/1998), prin selectarea antreprenorului, a beneficiarilor, precum şi prin atragerea resurselor financiare, administrarea acestora ca şi a fondurilor beneficiarilor; această pârâtă are, de asemenea, atribuţii de supraveghere a lucrărilor, de decontare, de preluare a locuinţelor şi predare către beneficiari, etc., atribuţii ce exced contractului de mandat, fiind supuse Legii nr. 152/1998.

S-a reţinut ca fiind dovedită fapta ilicită a pârâtelor care nu au respectat prevederile Convenţiei MM 1909, nealocând resursele financiare la care s-au obligat pentru executarea şi finalizarea proiectului şi nici nu au probat îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acţiuni concrete, la care, de altfel, sunt obligate prin efectul legii.

S-a apreciat că prejudiciul rezidă în imposibilitatea folosirii imobilului pentru care reclamantul a încheiat contractul, lipsa de folosinţă fiind imputabilă pârâtelor; s-a arătat că, deşi şi-a executat, întocmai, obligaţiile asumate, reclamantul nu poate beneficia de dreptul consemnat în contractul părţilor, respectiv beneficiul locaţiunii, situaţie creată prin nepredarea, în termenul contractual, a locuinţei; în acest context s-a apreciat că legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu este dată tocmai de neîndeplinirea obligaţiilor pârâtelor.

A fost respinsă acţiunea faţă de pârâtele Sectorul 1 Bucureşti şi Consiliul Local Sector 1 Bucureşti, reţinându-se că obligaţiile acestora au fost preluate de CGMB din anul 2006, respectiv de Municipiul Bucureşti. Ca urmare, a fost respinsă si cererea de chemare în garanţie formulată de aceste părţi.

A fost respinsă acţiunea şi în ceea ce priveşte cele două societăţi intitulate de reclamant „Constructor 1 şi 2”, singurele care sunt încă solvabile, fiind reţinut că datorită neinstalării utilităţilor în zonă (culpă ce nu le poate fi imputată acestora) au fost în imposibilitate să-şi execute prevederile contractuale, astfel încât răspunderea acestor pârâte nu a putut fi analizată nici pe tărâm delictual (lipsa faptei ilicite), nici contractual.

Cum faţă de aceste două pârâte pretenţiile reclamantului au fost apreciate ca nefondate, a fost respinsă ca rămasă fără obiect şi cererea de chemare în garanţie formulată de acestea, urmând a se reţine culpa procesuală şi răspunderea directă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Împotriva acestei sentințe şi a încheierilor premergătoare de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză au declarat apel pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, Municipiul Bucureşti, B. SA, C. SA şi D. SRL.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a criticat sentinţa pentru nemotivare şi pentru greşita reţinere a situaţiei de fapt. Aceeaşi critică referitoare la greşita reţinere a situaţiei de fapt a fost formulată şi de pârâta Oraşul Voluntari, această parte susţinând că singura entitate a cărei răspundere poate fi antrenată este ANL.

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a criticat sentinţa din perspectiva greşitei respingeri a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi în ce priveşte soluţia pe fond, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale sau contractuale faţă de el.

Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local al Oraşului Voluntari au criticat sentinţa de fond şi încheierea premergătoare sub aspectul soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi pentru neîndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale sau contractuale. Aceleaşi critici au fost invocate şi de pârâtele B. SA, C. SA şi D. SRL.

Toate aceste părţi au solicitat fie casarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fie respingerea acţiunii pentru lipsa de calitate procesuală ori pentru netemeinicie.

Pârâta Judeţul Ilfov a formulat apel incident la apelul declarat de Municipiul Bucureşti, criticând considerentele sentinţei care reţin calitatea sa procesuală, în condiţiile în care prin încheierea din 20.04.2014 fusese admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 112 din 22 ianuarie 2018, Curtea de apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a hotărât următoarele:

A admis excepția inadmisibilității apelului incident formulat de pârâta Județul Ilfov, respingând, în consecinţă, apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 28.02.2014.

A admis excepția lipsei de interes a apelului principal formulat de apelanta-pârâtă Municipiul București împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014, respingând apelul ca lipsit de interes.

A admis apelurile principale formulate împotriva încheierii de ședință din 16.05.2014 și a sentinței civile nr. 1053 din 03.03.2015 de pârâţii S.C. H. S.A. (fostă C. SA) şi SC D. SRL, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Oraşul Voluntari, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. I. SA (fostă SC B. SA), Municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu reclamantul A., cu chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi cu pârâţii Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, SC E. SA, prin lichidator judiciar Consorţiul format din J. SPRL şi K. Filiala Argeş SPRL, SC F. SRL.

A schimbat, în parte, încheierea de ședință din 16.05.2014 și sentința civilă nr. 1053 din 03.03.2015, în sensul că :

A admis excepția lipsei calității procesuale active în ce privește capătul de cerere, astfel cum a fost precizat și completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la Convenția MM1909 din 06.05.2014 şi a respins acest capăt ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere, astfel cum a fost precizat și completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004 şi a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ca nefondată.

A menținut, în rest, dispoziţiile încheierii apelate.

A menținut sentința apelată în ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în judecată față de pârâtele Consiliul Local al Sectorului 1 București, F. SRL și E. SA și în ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii apelului incident declarat de pârâta Judeţul Ilfov faţă de apelul principal formulat de pârâta Municipiul Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din 28.02.2014, motivat de faptul că această cale de atac trebuie să tindă la schimbarea sentinţei apelate, iar pârâta tinde spre schimbarea considerentelor; s-a mai reţinut că apelul incident trebuie să vizeze sentinţa, iar nu încheierea de şedinţă.

A fost admisă excepţia lipsei de interes a apelului formulat de pârâta Municipiul Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din 28.02.2014, instanţa reţinând că prin acea încheiere a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Judeţul Ilfov, care nici nu îi profită, nici nu o vatămă pe partea care a declarat calea de atac, aceasta nedovedind interesul născut, legitim şi actual urmărit.

Anterior analizării pe fond a apelurilor declarate în cauză, instanţa a precizat că nefiind formulată calea de atac de către reclamant, soluţiile de respingere a cererii de chemare în judecată faţă de pârâtele Consiliul Local Sector 1, F. SRL, E. SA, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Judeţul Ilfov se bucură de autoritate de lucru judecat. De asemenea, având în vedere soluţia de obligare solidară la plată a pârâtelor ce au declarat calea de atac, instanţa a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) C.proc.civ. din 1865, în sensul că apelurile formulate de fiecare dintre pârâte profită celorlalte, atât în privinţa obiectului, cât şi a criticilor invocate.

Pe fond, raportat la modul în care reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut învestirea cu două capete de cerere: unul întemeiat pe răspunderea civilă delictuală şi altul pe răspunderea civilă contractuală, fiind invocate pentru ambele capete de cerere aceleaşi acte juridice.

Plecând de la aceste premise, instanţa de apel, analizând critica referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel a reţinut că în ce priveşte răspunderea civilă contractuală întemeiată pe Convenţia MM 1909 din 06.05.2014, reclamantul nu are calitate procesuală motivat de faptul că nu este parte a acestei convenţii, fiind incident principiul relativităţii efectelor contractelor, prevăzut de art. 973 C.civ. din 1864, care presupune că terţilor nu le incumbă nici profită obligaţiile şi drepturile stabilite între părţile contractante. Prin urmare a fost apreciată temeinicia criticilor pârâtelor D. SRL şi H. SA privind această excepţie. În acest context a înlăturat atât considerentele sentinţei de fond cât şi apărarea reclamantului referitoare la excepţia de la relativitatea efectelor contractului - stipulaţia pentru altul, întrucât din acele acte la care nu este parte reclamantul nu rezultă intenţia pârâtelor, certă, neîndoielnică, de a stabili drepturi în favoarea terţilor (respectiv a reclamantului).

În ce priveşte răspunderea delictuală îndreptată împotriva aceloraşi pârâte, instanţa a concluzionat că reclamantul are calitate procesuală, acesta putând acţiona în temeiul contractului de mandat împotriva pârâtei ANL, respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care susţine că a suferit un prejudiciu personal cauzat de o faptă ilicită a pârâtelor. Instanţa a observat, însă, că răspunderea civilă delictuală este invocată de reclamant pentru nerespectarea obligaţiilor asumate de pârâte prin Convenţia MM 1901 din 06.05.2014 şi a altor acte juridice încheiate de pârâte, în care reclamantul nu este parte. În acest context, instanţa a reţinut că răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 şi urm. C.civ. din 1864 nu poate avea ca izvor o prevedere contractuală, ci doar o dispoziţie a legii. În condiţiile în care în opinia instanţei de apel răspunderea civilă delictuală are caracter general şi subsidiar în raport cu răspunderea civilă contractuală, prima nu poate fi reţinută în cauză, cererea reclamantului fiind apreciată ca nefondată sub acest aspect.

Cu privire la cererea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat încheiat cu pârâta ANL, s-a reţinut că prin apelul declarat de D. SRL şi H. SA a fost reiterată excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, respinsă de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 16.05.2014.

Reţinând, de asemenea, că această critică profită tuturor apelantelor pârâte, în temeiul art. 48 alin. (2) C.proc.civ. din 1865, instanţa de apel a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958. Astfel, analizând cererea reclamantului a observat că pretenţiile acestuia vizează contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului începând cu data de 20.03.2008. Instanţa de apel a calificat aceste pretenţii ca fiind daune-interese moratorii, arătând că dreptul la acţiune era născut la data când obligaţia neîndeplinită a devenit exigibilă, respectiv data de 20.03.2008 când trebuia predată locuinţa.

Reţinând că termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani, instanţa de apel a apreciat greşita soluţionare a excepţiei de către prima instanţă, doar acţiunea în justiţie fiind cea care poate determina întreruperea termenului de prescripţie, iar nu notificarea de conciliere adresată de reclamant pârâtei ANL. De asemenea, s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7201 C.proc.civ. din 1865, reclamantul nefiind un profesionist în sensul legii pentru a se face aplicarea dispoziţiei legale menţionate. Arătând că nu s-a făcut dovada vreunei cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica din apel, respingând cererea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004 ca fiind prescrisă.

Decizia de apel a fost atacată cu recurs de reclamantul A., care a solicitat casarea tuturor încheierilor de şedinţă şi a celor de respingere a cererilor de recuzare; casarea deciziei de apel, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea apelurilor declarate în cauză cu menţinerea sentinţei de fond; să se ia act de renunţarea la dreptul dedus judecăţii faţă de pârâtele D. SRL şi H. SA şi, în consecinţă, menţinerea încheierii din data de 16.05.2014 pronunţată de instanţa de fond, ca urmare a lipsei de obiect a apelului acestor pârâte; în subsidiar, a solicitat ca, în măsura în care nu se va reţine răspunderea civilă delictuală, să se reţină răspunderea civilă contractuală a pârâtei ANL, cu consecinţa obligării acesteia la plata daunelor pentru lipsa de folosinţă a locuinţei.

Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ. din 1865.

1. Subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ. din 1865, reclamantul a arătat că:

- judecata apelului s-a făcut cu nelegala citare a pârâtei E. SA, aspect ce atrage nulitatea tuturor actelor de procedură efectuate în apel. A arătat că la termenul din 11.12.2017 instanţa de apel a constatat nelegala citare a acestei părţi, urmare a schimbării în ianuarie 2016 a lichidatorului judiciar, dispunând citarea părţii prin noul lichidator judiciar. În consecinţă, reclamantul a apreciat că instanţa de apel a judecat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 107 C.proc.civ. din 1865, norme ce reglementează o nulitate absolută ce atrage şi nulitatea hotărârii pronunţate.

- au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (4) C.proc.civ. din 1865, instanţa de apel săvârşind o denegare de dreptate prin refuzul de a judeca cererea sa de anulare a actelor de procedură din apel, aspect exprimat oral de către preşedintele completului de judecată.

- instanţa de apel a încălcat art. 31 alin. (3) C.proc.civ. din 1865, efectuând acte de procedură ulterior formulării cererii de recuzare, prin stabilirea termenului de judecată.

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 247 C.proc.civ. din 1865 deoarece nu a luat act de renunţarea sa la dreptul pretins în contradictoriu cu pârâtele D. SRL şi H. SA, cerere depusă la data de 22.01.2018, declaraţia de renunţare fiind făcută prin act autentic. Deşi instanţa de apel a cunoscut această împrejurare nu a luat act de renunţare şi s-a pronunţat pe apelul formulat de cele două pârâte, deşi se renunţase la a învesti instanţa cu privire la ele.

2. Reclamantul a arătat în susţinerea criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ. din 1865 următoarele:

- instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin soluţionarea apelurilor declarate de pârâtele D. SRL şi H. SA, deşi exista o cerere de renunţare la dreptul pretins faţă de acestea; a apreciat că instanţa de apel nu mai putea analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, urmare a renunţării la dreptul pretins, precum şi ca urmare a limitelor învestirii prin cererile de apel, singurele pârâte care au criticat încheierea prin care s-a soluţionat excepţia de prescripţie de către prima instanţă fiind D. SRL şi H. SA.

3. Reclamantul a arătat că decizia de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi conţine motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ. din 1865), cu următoarele susţineri:

- există considerente contradictorii prin aceea că, pe de o parte, instanţa de apel reţine că daunele moratorii au caracterul unor prestaţii succesive, pentru fiecare lună de la scadenţă, fiind generată o prescripţie distinctă aferentă fiecărei luni, iar, pe de altă parte, reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care trebuia să fie predată locuinţa; or, în opinia sa, cele două considerente se exclud reciproc;

- instanţa de apel nu a motiv soluţia cu privire la inexistenţa cauzelor de întrerupere şi suspendare a cursului prescripţiei, deşi au fost invocate cu acest titlu mai multe asemenea cauze; în considerente nu se arată de ce aspectele enunţate nu pot constitui cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.

4. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. din 1865, reclamantul a susţinut următoarele:

- greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor în materia prescripţiei extinctive; a arătat că obiectul acţiunii este reprezentat de o obligaţie de a da, fiecare lună dând naştere unui drept distinct, fiind aplicate greşit, în consecinţă, dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, incidente fiind prevederile art. 12 din acelaşi act normativ;

- greşita interpretare a cauzelor de suspendare a cursului prescripţiei, raportat la efectele sentinţei din data de 29.08.2005 prin care s-a dispus sistarea lucrărilor din cartierul Henri Coandă până la soluţionarea cererii de revendicare a unei părţi din terenul cartierului;

- greşita interpretare a dispoziţiilor art. 7201 C.proc.civ. din 1865 cu privire la efectele notificării de conciliere de întrerupere a cursului prescripţiei, litigiul având natură comercială fiind puse în discuţie efectele unor acte încheiate de profesionişti;

- greşita interpretare a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, raportat la faptul că pârâtele au efectuat constant acte de întrerupere a cursului prescripţiei, fiind derulate în timp lucrări în zona rezidenţială;

- greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C.civ. din 1864 şi a celor privitoare la stipulaţia pentru altul, el fiind titularul dreptului de folosinţă a locuinţei; în consecinţă, apreciază că are calitate procesuală atât pe tărâm contractual, cât şi pe tărâm delictual;

- nelegalitatea încheierilor de respingere a cererilor de recuzare, în condiţiile în care prin atitudinea manifestată de membrii completului de judecată se contura ideea că aceştia aveau deja stabilită soluţia ce urma a fi pronunţată în cauză.

În subsidiar, reclamantul a solicitat să fie atrasă răspunderea contractuală a pârâtei ANL pentru lipsirea de folosinţa locuinţei, arătând că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea acestei răspunderi.

În recurs au formulat întâmpinări pârâtele Municipiul Bucureşti, D. SRL, H. SA, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Judeţul Ilfov şi Consiliul Judeţean Ilfov.

Pârâtele Municipiul Bucureşti, D. SRL, H. SA, Oraşul Voluntari prin Primar şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe au solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, arătând în esenţă că criticile acestuia sunt neîntemeiate, decizia de apel fiind legală sub toate aspectele contestate.

Sectorul 1 Bucureşti a arătat că acţiunea reclamantului a fost respinsă faţă de ea de către prima instanţă, soluţia nefiind criticată în apel.

Judeţul Ilfov a arătat că faţă de ea a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, soluţie criticată în apel de Municipiul Bucureşti, calea de atac fiind respinsă ca lipsită de interes, soluţie necontestată în recurs.

Consiliul Judeţean Ilfov a menţionat că a fost scoasă din cauză la fond, prin admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă, soluţie necriticată în apel.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în calea de atac a recursului.

Analizând legalitatea deciziei de apel, în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

1. Criticile reclamantului întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ. din 1865

Nu poate fi reţinută critica privind nulitatea actelor de procedură efectuate în apel prin raportare la nelegala citare a pârâtei E. SA. Chiar dacă reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 107 C.proc.civ. din 1865, instanţa de recurs reţine că regimul nulităţii actelor de procedură este reglementat de prevederile art. 105 din acelaşi act normativ. În speţă, sunt aplicabile prevederile alin. (2) din textul legal menţionat, din care rezultă că doar partea nelegal citată poate invoca nulitatea actelor de procedură, interpretarea logico-juridică conducând la concluzia că această nulitate este condiţionată de existenţa vătămării. În aceste condiţii, nulitatea este condiţionată de vătămare, chiar şi în situaţia nulităţii absolute, textul art. 105 alin. (2) C.proc.civ. din 1865 nefăcând distincţie sub acest aspect. Fiind condiţionată de existenţa vătămării, sancţiunea nulităţii poate fi invocată doar de partea care a suferit sau faţă de care se prezumă că a suferit o vătămare, adică de partea ce nu a fost legal citată. În consecinţă, reclamantul nu poate obţine nulitatea actelor de procedură efectuate în apel prin invocarea nulităţii ce ar fi putut vătăma interesele procesuale ale unei alte părţi.

Pe de altă parte, în considerarea dispoziţiilor art. 106 alin. (2) C.proc.civ. din 1865, instanţa de apel, luând la cunoştinţă despre schimbarea lichidatorului judiciar numit pentru E. SA, a dispus refacerea procedurii de citare, acordând termen în acest sens, partea fiind legal citată la momentul acordării cuvântului asupra fondului apelurilor.

Este înlăturată şi critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C.proc.civ. din 1865, considerentele cuprinse în încheierea de amânare a pronunţării din data de 8 ianuarie 2017 demonstrând că instanţa de apel a analizat cererea reclamantului referitoare la anularea tuturor actelor de procedură, apreciind că o asemenea cerere cuprinde aspecte ce ar fi putut fi primite doar în cadrul unei căi de atac exercitate în cadrul unei căi de atac. Or, pentru a fi în prezenţa refuzului de soluţionare a unei cereri este necesar să se demonstreze că a fost formulată o cerere, iar judecătorul a ignorat-o, nepronunţâdu-se asupra acesteia. Aşa cum s-a arătat, instanţa de apel nu a ignorat cererea reclamantului, ci a analizat-o şi s-a pronunţat asupra acesteia. Împrejurarea că reclamantul nu a fost mulţumit de modul de soluţionare a acesteia nu conduce la nelegalitatea deciziei de apel, nedevenind incidentă dispoziţia prevăzută de art. 129 alin. (4) C.proc.civ. din 1865.

Nu se reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (3) C.proc.civ. din 1865, solicitarea instanţei adresată părţilor de a rămâne în sală pentru a afla soluţia din cererea de recuzare neputând fi asimilată unui act de procedură. Această măsură a fost impusă, astfel cum rezultă din dosarul de apel, în aplicarea principiului judecării cu celeritate a cauzei, urmare faptul că aceeaşi parte era în faţa formulării celei de-a treia cereri de recuzare. În consecinţă, solicitarea prezenţei părţilor în sală ulterior soluţionării cererii de recuzare şi stabilirea unei ore la care să fie reluate dezbaterile este apreciată ca o măsură de administrare a justiţiei, neintrând sub incidenţa dispoziţiiilor art. 31 alin. (3) C.proc.civ. din 1865, de natură a atrage nelegalitatea deciziei de apel.

Este nefondată critica reclamantului privind încălcarea dispoziţiilor art. 247 C.proc.civ. din 1865. Se observă, în primul rând că cererea de renunţare la dreptul pretins nu a fost formulată în cursul soluţionării apelului până la închiderea dezbaterilor, ci ulterior acestui moment în termenul de amânare a pronunţării. Deci, nu ne aflăm în prezenţa unei legale învestiri a instanţei de apel astfel încât aceasta să fie obligată a se pronunţa.

În al doilea rând, reclamantul face o confuzie în ceea ce priveşte efectele renunţării la drept, considerând că produce efecte similare renunţării la judecată. În acest context, se reţine că reclamantul pretinde un singur drept, la despăgubire, apreciind solidaritatea tuturor pârâtelor chemate să satisfacă acest drept. Nu există mai multe drepturi corelativ fiecăreia dintre pârâtele chemate în judecată, având în vedere că dreptul la despăgubire rezultă din aceeaşi situaţie juridică, respectiv lipsirea reclamantului de beneficiul utilizării locuinţei contractate, urmare a inacţiunilor coroborate a tuturor pârâtelor. De altfel, din acest considerent reclamantul a solicitat să se constate solidaritatea răspunderii pârâtelor faţă de el. În consecinţă, dispunând de un singur drept, reclamantul avea doar posibilitatea de a formula o cerere de renunţare la judecată faţă de acele părţi pentru care nu mai considera că se impune continuarea demersului judiciar, dar nu şi o cerere de renunţare la dreptul dedus judecăţii.

Efectul principal al renunţării la însuşi dreptul dedus judecăţii este reprezentat de dispariţia acestuia din patrimoniul renunţătorului, cu consecinţa imposibilităţii pretinderii lui nu numai faţă de părţile din litigiul în care se face respectiva cerere, ci şi faţă de orice altă parte în orice alt litigiu care ar putea fi promovat în viitor.

În concluzie, şi în situaţia în care cererea de renunţare la dreptul pretins ar fi fost formulată în cursul judecăţii apelului, instanţa nu ar fi putut face aplicarea dispoziţiilor art. 247 C.proc.civ. din 1865, întrucât această renunţare nu poate fi limitată la anumite părţi din cauză. Renunţarea reglementată de acest text legal este independentă de părţile chemate în judecată pentru că vizează însuşi dreptul dedus judecăţii, fără posibilitatea de circumstanţiere doar în raport cu anumite părţi şi cu consecinţa imaginată de reclamant, de continuare a judecării cauzei doar cu privire la acele părţi faţă de care nu s-ar fi renunţat la drept.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut că nu există un motiv de nelegalitate întemeiat care să conducă la desfiinţarea deciziei de apel.

2. Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ. din 1865:

Nu este reţinută pretinsa contradicţie în considerentele deciziei de apel, cele două paragrafe indicate de reclamant tratând aspecte diferite: primul paragraf tratează instituţia daunelor moratorii din punct de vedere teoretic, arătând modul în care acestea se calculează, în timp ce considerentul ulterior se referă la momentul în care s-a născut dreptul la acţiune al reclamantului, moment apreciat de instanţa de apel ca fiind acela al datei la care urma a fi predat imobilul către reclamant. În consecinţă, se reţine legalitatea deciziei de apel sub acest aspect, nefiind în prezenţa unei contradicţii în expunerea raţionamentului instanţei.

Nu este întemeiată nici critica reclamantului referitoare la nemotivarea soluţiei. Este consacrat în jurisprudenţă şi doctrină că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere. În acest context, se reţine că instanţa de apel a motivat soluţia dată în calea de atac, apreciind printr-un considerent unic că nu au fost dovedite cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei. Acest considerent este apreciat de instanţa de recurs ca o motivare suficientă a aspectelor punctual indicate de reclamant, opinia instanţei de apel fiind, aşadar, în sensul că niciunul din argumentele aduse de această parte nu are valoarea unei suspendări ori întreruperi a curgerii termenului de prescripţie.

3. Deşi reclamantul a invocat în mod formal şi prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. din 1865, nu a argumentat incidenţa acestui caz de nelegalitate. De asemenea, nu au fost identificate critici ce ar fi putut fi încadrate în dispoziţia legală menţionată.

4. Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. din 1865:

Nu se reţine o greşită aplicare a legii referitoare la cauzele de suspendare a cursului prescripţiei din perspectiva efectelor sentinţei prin care s-a dispus sistarea lucrărilor în cartierul Henri Coandă. Se observă că măsura a fost dispusă anterior datei la care trebuia finalizată locuinţa reclamantului şi când s-ar fi născut dreptul acestuia de a pretinde plata despăgubirilor. Or, pentru a fi în prezenţa unei cauze de suspendare este necesar ca termenul de prescripţie să fi început să curgă, situaţie ce nu se regăseşte în speţă. Pe de altă parte, reclamantul se limitează a invoca efectul pretins de suspendare al hotărârii judecătoreşti de sistare a construcţiilor în cartierul Henri Coandă fără a arăta în ce măsură a afectat, contractual, termenul de predare a construcţiei, eventual, prin încheierea unui acord de prelungire a termenului de finalizare.

Esenţial este faptul că sistarea lucrărilor de construcţie nu poate constitui un motiv de suspendare a termenului de prescripţie al dreptului la despăgubiri al reclamantului, câtă vreme acest drept nu se născuse la momentul aplicării acestei măsuri.

Este înlăturată şi critica reclamantului vizând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 998 - 999 C.civ. din 1864. În mod legal a apreciat instanţa de apel că răspunderea civilă delictuală nu poate avea ca izvor o prevedere contractuală, ci doar o dispoziţie legală, în sens larg. În speţă, aşa cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, reclamantul a invocat în susţinerea răspunderii civile delictuale faţă de pârâte (cu excepţia ANL) actele juridice încheiate de acestea cu ANL, ori între ele. Or, reclamantul este terţ faţă de aceste acte, ele fiind simple fapte juridice pentru el, ce nu pot constitui temei al angajării răspunderii civile delictuale a respectivelor pârâte. În consecinţă, se reţine legalitatea deciziei de apel care a statuat asupra netemeiniciei cererii reclamantului întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin raportare la acte faţă de care el are poziţia de terţ.

Se observă că în cadrul acestei critici reclamantul invocă greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, atât din perspectiva soluţiei date cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, cât şi soluţiei date cererii întemeiate pe răspunderea civilă contractuală. Instanţa de apel, însă, a respins ca nefondată cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, pentru considerente apreciate de instanţa de recurs ca fiind legale, astfel cum s-a arătat anterior.

Instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului doar în raport cu răspunderea civilă contractuală prin raportare la Convenţia MM 1909 din 06.05.2014, şi cu privire la celelalte părţi existente în cauza de apel, cu excepţia ANL. Analizând considerentele expuse în argumentarea soluţiei juridice, instanţa de recurs a reţinut legalitatea acestora, instanţa de apel concluzionând în mod legal că nu sunt întrunite condiţiile unei stipulaţii pentru altul, atât din Convenţia MM 1909 din 06.05.2014 şi nici din celelalte acte încheiate de pârâte nerezultând o intenţie certă, neîndoielnică a părţilor de a stabili drepturi în favoarea terţilor. Simplul fapt că reclamantul este beneficiarul final al construcţiei nu implică aplicarea prevederilor ce reglementează stipulaţia pentru altul, nefiind îndeplinite cerinţele legale pentru existenţa acestei instituţii juridice.

Nu este reţinută nici nelegalitatea încheierilor de respingere a cererilor de recuzare formulate pe parcursul soluţionării apelurilor. Se observă că reclamantul nu invocă practic încălcarea unor norme legale, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care au apreciat completele ce au soluţionat acele cereri motivele invocate în susţinere. Nefiind identificate motive de nelegalitate care să susţină critica reclamantului pe aceste aspecte, s-a reţinut legalitatea acestor încheieri.

Sunt apreciate ca întemeiate criticile reclamantului referitoare la greşita aplicare a legii din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune întemeiat pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 C.civ. din 1864, partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune interese.

În acest context se apreciază că simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, niciuna dintre părţi neinvocând sancţionarea prin reziliere/rezoluţiune a actului juridic; mai mult, nu s-a negat de către părţi continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă. Or, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată îşi construieşte strategia procesuală pe premisa că până la predarea locuinţei suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă, motiv pentru care se apreciază că actul juridic se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, adică este în executare cu întârziere.

Potrivit art. 1082 C.civ. din 1864, debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei asumate.

În consecinţă, se reţine nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva soluţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Se are în vedere sub acest aspect că paguba invocată de reclamant se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu, o inacţiune. Câtă vreme neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare a locuinţei are caracter continuu şi dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Astfel, se reţin ca nelegale acele considerente ale instanţei de apel, care fundamentează soluţia de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului, ce se raportează strict la prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părţi. Nu poate fi reţinut ca moment al naşterii dreptului material la acţiune al reclamantului data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma tot la acel moment.

Or, aşa cum s-a arătat neîndeplinirea acestei obligaţii are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă din partea părţilor în sensul denunţării, sub orice formă a actului juridic.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligaţiei contractuale nu poate fi segmentat pe unităţi de timp. În cazul prejudiciului provocat pentru neîndeplinirea obligaţiei contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, abordarea prescripţiei trebuie să corespundă modului de aplicare nu numai a art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ci şi a art. 1 şi 3 din acelaşi act normativ.

Pentru considerentele arătate şi constatând că recursul reclamantului este fondat în limitele arătate, în considerarea dispoziţiilor art. 312 şi art. 315 C.proc.civ. din 1865, calea de atac formulată în cauză a fost admisă.

În consecinţă, faţă de soluţionarea cauzei prin raportare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, decizia de apel a fost casată cu trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Având în vedere motivele reţinute de instanţa de recurs ca determinante pentru admiterea căii de atac, în rejudecare cadrul procesual va fi restrâns, urmând ca părţi să rămână reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe; de asemenea, rejudecarea va viza doar capătul de cerere referitor la răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, urmare a aprecierii în recurs a nelegalităţii soluţiei de prescripţie dată de instanţa de apel acestui capăt de cerere.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei recurate, criticile reclamantului cu privire la acestea fiind apreciate ca nefondate.