Momentul curgerii termenului de prescripție în cazul unui accident de circulație

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 2260/2015

Şedinţa publică de la 05 noiembrie 2015

Decizia nr. 2260/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata daunelor în valoare de 1.000.000 euro, echivalentul a 4.500.000 RON.

Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3197 din 19 iunie 2014 a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a fost obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamanta A. a sumei de 50.000 euro în echivalent în RON la cursul B.N.R. la data plăţii cu titlu de daune morale, respectiv 25.000 RON (eroare îndreptată ulterior prin înlocuirea monedei cu euro) în echivalent în RON la cursul B.N.R. la data plăţii către reclamantul B. şi la plata către reclamanţi a sumei de 6.820 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 1058 din 19 noiembrie 2014 a admis apelul formulat de pârâta SC C. SA, a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 3197 din 19 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în sensul că a admis excepţia prescripţiei. A fost respinsă acţiunea ca prescrisă şi au fost obligaţi reclamanţii A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului de 6.820 RON (onorariu avocat) şi aferente căii de atac de 3.430 RON (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei decizii reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat recurenţii au susţinut, în esenţă, că argumentul instanţei de apel cum că „reclamanţii au cunoscut paguba şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia de la data decesului lui D., din împrejurările producerii accidentului fiind cunoscută persoana vinovată, iar prejudiciul moral fiind imediat decesului” este netemeinic şi nelegal.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a nesocotit faptul că la data de 25 mai 2011, reclamanţii s-au constituit parte civilă, ceea ce înseamnă promovarea acţiunii civile în procesul penal şi implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripţiei conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În opinia recurenţilor dreptul de a investi instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale civile, s-a născut pentru reclamanţi în momentul în care aceştia au luat cunoştinţă de respingerea cererii de constituire parte civilă.

În argumentarea cererii de recurs recurenţii au prezentat şi aspectele de fond privind acordarea daunelor morale.

Pentru aceste motive recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 1058 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă SC C. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 iunie 2015 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat pârtilor la data de 30 iunie 2015.

Intimata pârâtă SC C. SA a depus note scrise solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge recursul pârâtei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv recurenţii reclamanţi au criticat hotărârea pentru greşita stabilire a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, cu referire la activarea efectului întreruptiv al prescripţiei conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, ca regulă generală, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul generai de prescripţie fiind de 3 ani potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din decret, de la data când se naşte dreptul la acţiune.

În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul de circulaţie, având ca autor pe numita E., soldat cu decesul numiţilor D. şi F.

Instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului lui D., moment faţă de care acţiunea, introdusă la 08 ianuarie 2014 este prescrisă, iar reclamanţii susţin că termenul de prescripţie curge de la data de 25 mai 2011, data la care au fost respinse ca tardive cererile de constituire ca parte civilă în procesul penal.

Înalta Curte apreciază ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel care a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a legii în materia prescripţiei.

Astfel, ca regulă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut de existenţa pagubei şi a persoanei vinovate.

În speţă, faptul ilicit cauzator de prejudicii şi existenţa prejudiciului au fost cunoscute la data decesului lui D., astfel încât de la această dată reclamanţii au avut cunoştinţă de existenţa prejudiciului, iar persoana făptuitorului a fost cunoscută încă de la momentul producerii accidentului.

Susţinerea reclamanţilor că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie ar fi cel când reclamanţii s-au constituit parte civilă în procesul penal, respectiv data de 25 mai 2011 şi că acest moment ar întrerupe cursul prescripţiei conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, va fi înlăturată.

Este adevărat că potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, însă pentru a produce efect întreruptiv, cererea de chemare în judecată trebuie să întrunească anumite condiţii respectiv să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii jurisdictionale, să fie serioasă (adică cu scopul de a fi admisă) şi să fie admisă printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă.

În speţă, se constată că cererea reclamanţilor de constituire parte civilă în procesul penal a fost respinsă ca tardivă, situaţie ce nu poate întrerupe cursul prescripţiei din perspectiva dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, astfel încât în mod corect instanţa de apel nu a primit susţinerile apelantei.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că reclamanţii puteau cere antrenarea răspunderii civile delictuale, faţă de ei, a autorului accidentului soldat cu decesul numitului D. în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data la care au cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată, neexistând o dispoziţie legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripţie.

Celelalte susţineri privind fondul cauzei nu vor fi analizate având în vedere că acţiunea a fost soluţionată prin prisma excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi nu pe fond.

Faţă de aceste împrejurări, reţinând corecta interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile de către instanţa de apel, nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1058 din 19 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2015.