Lipsă de folosinţă. Refuzul asigurătorului de plată a despăgubirii în termenul prevăzut în contract. Consecinţe.

 

C. civ. din 1864, art. 969, art. 970 alin. (2), art. 998, art. 1088

O.G. nr. 13/2011, art. 11, art. 19

În cazul în care, datorită refuzului nejustificat al asigurătorului de a plăti despăgubirea în termenul maxim impus prin contractul de asigurare, asiguratul a fost obligat ca, pentru funcţionarea societăţii, să închirieze un autoturism similar celui avariat, este corectă soluţia instanţei de obligare a asigurătorului la plata contravalorii închirierii acestui autoturism, paguba astfel produsă asiguratului fiind o pagubă directă, răspunderea asigurătorului fiind antrenată deoarece în mod culpabil nu şi-a respectat obligaţiile contractuale şi nu a achitat despăgubirile cuvenite pe o perioadă mai mare de timp.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 282 din 30 ianuarie 2015

I. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secţia a II-a civilă ca primă instanţă.

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 08.04.2011, reclamantele SC T.L. IFN SA Bucureşti şi SC N.G.I.E. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA, obligarea acesteia la plata despăgubirilor în suma totala de 278.291,46 lei, din care: suma de 240.724,32 lei reprezentând contravaloarea autoturismului asigurat; suma de 5,152,50 dobândă legală aferentă despăgubirilor, calculată de la data de scadentei obligaţiei 01.12.2010 şi până la data formulării acţiunii; 3.600 Ron reprezentând costuri suplimentare efectuate pentru tractarea bunului asigurat şi evaluarea pagubelor şi suma de 28.814,64 lei contravaloarea închirierii unui autoturism similar, ca urmare a lipsei de folosinţă a bunului asigurat generată de refuzul nejustificat al pârâtei de a plăti despăgubirea convenită în baza poliţei de asigurare.

În motivare reclamantele au arătat că, la data de 26.10.2007, între SC T.L. IFN SA şi SC N.G.I.E. SRL s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. 25138/2007 având ca obiect folosinţa de către utilizator SC N.G.I.E. SRL a autoturismului X, înmatriculat sub nr. B 00 xxx; că în baza acestui contract de leasing s-a încheiat o asigurare facultativă a autoturismului, pe o perioadă de patru ani, cu pârâta SC G.A. SA, care la 30.10.2011 a emis Poliţa de asigurare CASCO nr. A*448078/30.10,2007, bunul fiind asigurat împotriva riscurilor de avariere/distrugere şi/sau furt.

Potrivit susţinerilor reclamantelor, în cel de-al treilea an de valabilitate a poliţei, la 28.10.2010, autoturismul asigurat a fost avariat în urma unui accident rutier produs în localitatea Corod, judeţul Galaţi, circumstanţele accidentului demonstrând fără dubiu că autoturismul condus de C.V.V. a părăsit partea carosabila într-o curba periculoasa şi nesemnalizata, a trecut de balustrada ce se afla pe partea dreapta a drumului şi a pătruns într-un lac, fiind inundat.

Au mai susţinut reclamantele că urmare a acestui eveniment rutier s-a deschis dosarul de daună nr. A38/67782/2010/B/B şi au fost efectuate primele constatări la 02.11.2010, fiind întocmit şi calculul de reparaţie în sistemul AUDATEX agreat şi folosit de toţi asiguratorii, costurile reparaţiei însumând 240.727,26 lei.

Potrivit reclamantelor, deşi pârâtei i s-a comunicat întinderea pagubei şi împrejurările în care s-a produs, aceasta nu şi-a dat acordul de plată în termenul de 15 zile de la primirea cererii, refuzul său fiind comunicat utilizatorului la 11.02.2011, motivat pe circumstanţele în care s-a produs accidentul, apreciind că cererea de despăgubiri este frauduloasă.

În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 969-970 C. civ., art. 42 C. com. şi Legea nr. 136/1995.

Prin cererea precizatoare din 20.10.2011, reclamanta SC N.G.I.E. SRL a arătat că la data de 27.06.2011 a avut loc transferul dreptului de proprietate de la locatorul SC T.L. IFN SA întrucât a achitat toate sumele contractului de leasing, respectiv rate, capital, valoarea reziduală, primele de asigurare, solicitând ca despăgubirea datorată de pârâtă să fie încasată integral de societate în baza dreptului propriu astfel dobândit asupra bunului avariat, SC T.L. IFN SA recunoscând dreptul reclamantei SC N.G.I.E. SRL de a încasa integral şi direct despăgubirea datorată de asigurator urmare stingerii obligaţiilor aferente contractului de leasing şi transferului proprietăţii asupra bunului avariat.

La primul termen de judecată reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor cu suma de 86.985,04 lei reprezentând contravaloarea închirierii unui autoturism similar ca urmare a lipsei de folosinţă a bunului asigurat generată de refuzul nejustificat al pârâtei de a plăti despăgubirea în baza poliţei de asigurare.

Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, invocând dispoziţiile art. 6.15 din condiţiile generale de asigurare.

Potrivit pârâtei, refuzul de plată a despăgubirilor s-a datorat declaraţiilor contradictorii ale conducătorului auto referitoare la circumstanţele în care a avut loc evenimentul rutier, context în care a apelat la un expert tehnic extrajudiciar care să stabilească dacă evenimentul rutier s-a produs în împrejurările declarate de conducătorul auto, concluzia expertizei tehnice întocmite fiind în sensul că avariile prezentate de autoturism nu se puteau produce în împrejurările declarate.

Astfel învestit, tribunalul a încuviinţat şi administrat la cererea părţilor probe cu înscrisuri, interogatoriu, martori şi două expertize tehnice de specialitate, respectiv contabilă şi auto.

Prin sentinţa civilă nr. 1065 din 13.11.2013, tribunalul a admis acţiunea formulată de reclamanta SC N.G.I.E. SRL şi a obligat pârâta SC G.A. SA la plata către reclamantă a următoarelor sume:

- 204.459,52 de lei, reprezentând contravaloarea bunului asigurat din care a fost scăzută valoarea epavei în cuantum de 36.264,80 de lei;

- dobânda legală aferentă sumei de 240.724,32 de lei, de la data scadenţei, respectiv de la data 01.12.2010 până la data de 28.09.2012, şi la dobânda legală aferentă sumei de 204.459,52 de lei, de la data de 29.09.2012 până la plata efectivă a debitului;

- 3600 lei, reprezentând costuri suplimentare, şi dobânda legală aferentă acestei sume, de la 01.12.2010 până la data plăţii efective a debitului;

- 86.985,04 lei, reprezentând contravaloarea închirierii unui autovehicul similar, şi dobânda legală aferentă sumei de 28.814,64 de lei, de la 01.12.2010 până la 24.10.2011, precum şi a dobânzii legale aferentă sumei de 86.985,04 lei de la 25.10.2011 până la data plăţii efective a debitului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt şi în drept următoarele:

În ce priveşte dinamica producerii evenimentului rutier din expertizele auto administrate, tribunalul a reţinut că autovehiculul condus de C.V. se deplasa noaptea, pe un drum neiluminat artificial, cu o viteză de deplasare de cel puţin 72 Km/h şi, într-o curbă periculoasă nesemnalizată, a pierdut controlul volanului, iar urmare impactului cu dâmbul format din pământ şi pietre a plonjat în apa iazului situat la 20 metri distanţă.

Apărarea pârâtei în sensul că autovehiculul a fost băgat în apă cu motorul oprit a fost înlăturată cu motivarea că nicio probă materială nu confirmă o astfel de ipoteză, opiniile celor trei experţi tehnici fiind concordante pe dinamica producerii accidentului.

Totodată, instanţa a apreciat că simplele suspiciuni ale asigurătorului bazate pe un raport de expertiză extrajudiciar, întocmit de un expert ales în mod unilateral de asigurator, fără a da posibilitatea asiguratului să participe la cercetarea la faţa locului, nu pot fundamenta un refuz de acordare a despăgubirilor.

Aşa fiind, prima instanţă a constatat că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 6 pct. 6.15 lit. a din contractul de asigurare potrivit cărora asiguratorul nu acordă despăgubiri dacă cererea este frauduloasă ori are la bază acte şi declaraţii falsificate.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că pârâta trebuia să respecte dispoziţiile art. 9.2 din contract şi să presteze serviciile care îi incumbă în cadrul unei perioade de maxim 15 zile lucrătoare de la primirea cererii de despăgubiri.

Referitor la întinderea pagubei, tribunalul a reţinut că asigurătorul cunoştea avariile aduse autoturismului cel puţin din data de 7.12.2010 aşa cum rezultă din corespondenţa purtată de acesta cu service-ul auto, iar pe data de 11.01.2011 asigurătorul comunică faptul că dosarul va fi tratat ca daună totală.

Cu toate acestea, notează prima instanţă, asigurătorul nu a comunicat asiguratului acordul său pentru plata despăgubirilor conform calculaţiei întocmite în sistem AUDATEX la 23.12.2010, costul reparaţiei cu TVA fiind de 240.727,26 lei.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că pârâta urmează să plătească reclamantei suma de 240.727,26 lei, suma care rezultă din calculaţia în sistem AUDATEX, din care va fi scăzută valoarea epavei de 36.264,80 lei, vândută de reclamantă la 28.09.2012 în temeiul art. 10.11 din contract.

Totodată, instanţa a constatat că pentru această sumă pârâta datorează şi dobânda legală, de la data scadenţei, respectiv 1.12.2010, data la care s-a împlinit termenul de 15 zile lucrătoare conform art. 9 din contract.

Întrucât reclamanta a vândut epava la 28.09.2012, prima instanţă a reţinut că până la această dată reclamanta a fost lipsită de suma de 240.724,32 lei, iar de la 29.09.2012, după vinderea epavei, reclamanta a fost lipsită de suma de 204.459,52 lei.

Referitor la cheltuielile suplimentare suportate de asigurat reprezentând costul transportului autoturismului avariat de la locul accidentului la service-ul autorizat şi costul analizei preliminare a pagubelor, prima instanţă a reţinut că aceste cheltuieli trebuie suportate de asigurator, dispoziţiile art. 6.7 din contract invocate de pârâta nefiind incidente.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata contravalorii închirierii unui autoturism similar, ca urmare a lipsei totale de folosinţă a bunului avariat, instanţa a apreciat că solicitarea reclamantei este întemeiată, răspunderea asigurătorului fiind antrenată deoarece în mod culpabil nu şi-a respectat obligaţiile contractuale şi nu a achitat despăgubirile cuvenite pe o perioadă mai mare de timp, suma solicitată de 86.985,04 lei fiind justificată contabil cu facturile depuse în probaţiune.

II. Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar.

Prin decizia civilă nr. 75/A din 23.06.2014, Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC G.A. SA împotriva sentinţei civile nr. 1065/2013 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi, în consecinţă, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 85.770,22 lei reprezentând c/valoarea închirierii unui autoturism în loc de 86.985,04 lei; a eliminat obligaţia pârâtei privind plata dobânzii legale aferente pentru sumele reprezentând costuri suplimentare şi contravaloarea închirierii unui autoturism similar; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata-reclamantă la 500 lei cheltuieli de judecată în apel către apelantă.

Răspunzând motivelor de apel, instanţa a constatat, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, că argumentele pârâtei în ce priveşte situaţia de fapt, respectiv dinamica accidentului sunt nefondate, cauza avariilor constituind-o impactul autoturismului cu dâmbul de pământ de pe malul iazului şi impactul cu obiectele dure existente sub luciul de apă.

Critica vizând acordarea nelegală a despăgubirii pentru închirierea unui autoturism similar a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că dispoziţiile art. 6.7 din contract invocate de pârâtă în argumentarea acestui motiv de apel nu sunt incidente deoarece se referă la pagubele indirecte produse prin întreruperea folosirii autoturismului, iar în cauză pagubele sunt produse în mod direct prin lipsa folosirii autoturismului.

În ceea ce priveşte, însă, cuantumul sumei datorate pentru închirierea unui autoturism similar, curtea de apel a reţinut ca întemeiată critica pârâtei având în vedere concluziile expertizei contabile efectuată în cauză care a stabilit un prejudiciu de 85.770,22 lei pentru lipsa de folosinţă a autoturismului, şi nu suma de 86.985,04 lei acordată de prima instanţă.

Totodată, instanţa a constatat că este fondată şi critica referitoare la acordarea dobânzii legale aferente sumelor reprezentând costuri suplimentare şi contravaloarea închirierii unui autoturism similar în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat acordarea acestor dobânzi prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de majorare a câtimii pretenţiilor.

În sfârşit, instanţa de control judiciar, cenzurând şi critica referitoare la acordarea dobânzii legale aferente sumei reprezentând contravaloarea bunului asigurat cu începere de la 01.12.2010, a constatat că au fost respectate dispozițiile art. 9.2 din contractul părților, asigurătorul având obligația să presteze serviciile care îi incumbă în cadrul unei perioade de maximum 15 zile lucrătoare de la primirea cererii, iar în cauză cererea de despăgubire a fost adusă la cunoștința societății de asigurări anterior datei de 2 noiembrie 2010, astfel că acordarea dobânzii legale începând cu 1.12.2010, așa cum s-a solicitat de reclamantă, este în acord cu dispozițiile legale.

În egală măsură instanța a apreciat că dobânda legală aferentă contravalorii epavei a fost corect acordată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011.

III. Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei nr. 75 din 23.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați a declarat recurs pârâta SC G.A. SA, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul înlăturării obligației stabilite în sarcina sa de a plăti reclamantei suma de 85.770,22 lei cu titlu de contravaloare a închirierii autovehiculului similar, a mențiunii din considerentele deciziei referitoare la acordarea dobânzii legale în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011, precum și modificarea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată în raport de suma ce va reprezenta obligația finală de plată a societății de asigurare.

Recurenta și-a întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut următoarele:

Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. autoarea recursului arată că din motivarea instanței de apel rezultă că acordarea contravalorii închirierii unui autovehicul similar s-a întemeiat pe regulile răspunderii civile delictuale deși în cauză răspunderea societății de asigurări era stabilită prin contract.

În acest sens, recurenta citează formulări din considerentele deciziei referitoare la „culpa exclusivă a asiguratorului” și abuzul de drept care, în opinia sa, conduc la ideea aplicării regulilor răspunderii civile delictuale, ceea ce reprezintă o extindere a răspunderii asiguratorului peste limitele contractului, deoarece acesta nu cuprinde nici o clauză care să stabilească posibilitatea asiguratorului de a solicita contravaloarea închirierii unui vehicul similar.

Mai mult, în cuprinsul art. 6.7 din condițiile de asigurare se prevede expres că nu se pot cere în temeiul contractului daune pentru lipsa de folosință.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă încălcarea legii civile deoarece singura sancțiune pentru neexecutarea unui contract având ca obiect plata unei sume de bani sunt daunele-interese sub forma dobânzii legale, după art. 1088 din vechiul Cod civil.

Or, susține recurenta, instanțele au aplicat suplimentar o sancțiune neprevăzută de lege constând în obligarea la contravaloarea închirierii, deși contractul de asigurare are ca obiect plata unei sume de bani, astfel că singurele dispoziții legale incidente cu privire la întârzierea în executare erau cele din art. 1088 C. civ.

Referitor la motivul reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, prin obligarea sa la plata sumei reprezentând contravaloarea închirierii, instanța a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic, respectiv a prevederilor art. 5.6 lit. c și ale art. 6.7 din contract”, prevederi cuprinse în capitolul „Riscurile pentru care se acordă despăgubire, respectiv, „Excluderi” și care sunt de strictă interpretare.

Astfel, susține recurenta, în raport de conţinutul art. 5.6 din condițiile de asigurare, cheltuielile cu închirierea unui vehicul similar nu reprezenta o măsură de limitare a pagubelor pentru a fi acoperită, iar, în sensul art. 6.7 din condiții, ele sunt excluse, ceea ce impune concluzia că instanța a adăugat, prin propria interpretare a art. 6.7, un nou risc care nu se regăsește în cuprinsul riscurilor enumerate în art. 5.1, cu consecința încălcării principiului după care convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Printr-un ultim motiv de recurs întemeiat pe aplicarea greșită a legii recurenta susține că mențiunea din considerentele deciziei referitoare la aplicarea dobânzii legale în conformitate cu O.G. nr. 13/2011 este nelegală și se impune a fi înlăturată, deoarece la data încheierii contractului de asigurare – 30.10.2007 – precum și la data accidentului – 28.10.2010 - era în vigoare O.G. nr. 9/2000 și, prin urmare, legea aplicabilă calcului dobânzii legale este legea de la data încheierii contractului.

În sprijinul acestui raționament recurenta invocă art. 1 din vechiul Cod civil și art. 15 alin. (2) din Constituție.

Pentru aceste argumente recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul celor arătate în preambulul cererii de recurs.

Prin întâmpinarea formulată la 26 ianuarie 2015 intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esenţă, intimata, reiterând apărările sale, a arătat că suportarea de către asigurator a costului contravalorii închirierii unui autovehicul similar a fost statuată în mod judicios de ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză, în raport de art. 5.6 din Condiţiile generale şi care desemnează obligaţia contractuală a pârâtei de a acoperi şi acele pagube suferite din culpa sa exclusivă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Alegaţiile recurentei în sensul că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de obligare a contravalorii închirierii unui vehicul similar pe regulile răspunderii civile delictuale în condiţiile în care între părţi s-a încheiat un contract care stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor nu au niciun fundament legal, fiind pure speculaţii.

Un examen obiectiv al considerentelor deciziei instanţei de prim control judiciar atestă incontestabil faptul că instanţa şi-a argumentat soluţia pe neîndeplinirea de către asigurator a obligaţiei contractuale prevăzute în sarcina sa în condiţiile generale, respectiv obligaţia asiguratorului de a stabili şi plăti despăgubire în cadrul unei perioade de maxim 15 zile de la primirea cererii, precum şi pe art. 5.6 lit. c din aceleaşi condiţii generale, text invocat in terminis.

Cu alte cuvinte, izvorul obligaţiei care a antrenat răspunderea asiguratorului a fost contractul încheiat de părţi, instanţa stabilind în raport de conţinutul contractului culpa exclusivă a pârâtei, debitorul obligaţiei de plată a despăgubirii, şi întinderea daunei ca element al răspunderii civile contractuale.

Termenii utilizaţi în cuprinsul deciziei, pe care recurenta îşi întemeiază critica, respectiv culpa exclusivă a asiguratorului şi abuzul de drept, nu fac decât să confirme în mod explicit raţionamentul instanţei de apel în antrenarea răspunderii contractuale a asiguratorului, conturând gravitatea culpei sale în executarea prestaţiei stabilite prin contract.

Distinct de acestea, Înalta Curte subliniază că atât răspunderea delictuală, cât şi cea contractuală sunt forme ale răspunderii civile, răspunderea contractuală este specială, depinzând de existenţa şi conţinutul contractului, în timp ce răspunderea delictuală se naşte din violarea unei îndatoriri generale între terţe persoane una faţă de cealaltă (art. 998 v. C. civ.), ambele feluri de răspundere presupunând existenţa unei culpe şi a unei daune.

Or, şi din perspectiva acestei distincţii între cele două forme de răspundere civilă, întreaga argumentare şi raţionamentul instanţei de apel se întemeiază în mod evident pe elementele răspunderii contractuale.

Caracterul formal al argumentelor recurentului în sprijinul acestui motiv de recurs rezultă şi din împrejurarea că instanţa de apel, deşi a schimbat sentinţa fondului pe acest capăt de cerere numai în ce priveşte cuantumul sumei datorate, având în vedere principiul disponibilităţii părţii care guvernează procesul civil, a menţinut şi confirmat motivarea primei instanţe întemeiată pe antrenarea răspunderii civile contractuale, respectiv pe fapta asigurătorului care în mod culpabil nu şi-a respectat obligaţia de a plăti asigurarea pe o perioadă îndelungată de timp.

Or, prin motivele de apel, pârâta nu a criticat sentinţa fondului sub aspectul aplicării răspunderii civile delictuale, ceea ce impune concluzia unei apărări de circumstanţă formulate omisso medio.

În ce priveşte critica recurentului întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor art. 1088 din v. C. civ. potrivit cărora la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, susţinerea nu poate fi primită.

Principiul instituit în art. 1088 cunoaşte şi o atenuare prin referirea la regulile speciale în materie de comerţ, societate şi fidejusiune, creditorul putând obţine în plus de daunele interese moratorii (dobânda legală) şi daune-interese compensatorii dacă neexecutarea cu rea-credinţă de către debitor îi cauzează un prejudiciu suplimentar şi aceasta deoarece creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit prin faptul neexecutării.

În cauză s-a stabilit că datorită refuzului nejustificat al asigurătorului de a plăti despăgubire în termenul maxim impus prin art. 9 din contract, creditorul obligaţiei, asiguratul, a suferit un prejudiciu suplimentar fiind obligat pentru funcţionarea societăţii să închirieze un autoturism similar, acest prejudiciu neputându-se confunda cu privarea de veniturile sumei datorate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul pune în discuţie interpretarea dată de instanţa clauzelor de la art. 5.6 lit. c şi art. 6.7 din contract, Înalta Curte subliniază, cu titlu prioritar, contradicţia care transpare, cu forţa evidenţei, în ce priveşte întreaga argumentaţie a recurentei care, în primul motiv de recurs, reproşează instanţei că nu a avut în vedere obligaţiile contractuale ca temei al răspunderii civile, iar prin acest motiv de recurs critică interpretarea dată de instanţă în analiza clauzelor contractuale pe care se întemeiază.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 304 pct. 8 sunt incidente numai în ipoteza în care interpretarea poartă asupra unui act sau asupra unei clauze cu un înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic, care a fost denaturat de instanţă, încălcându-se astfel voinţa părţilor.

Or, această ipoteză nu este îndeplinită în cauză, ambele instanţe, cu respectarea dispoziţiilor art. 969 şi îndeosebi ale art. 970 alin. (2) din v. C. civ., au stabilit că art. 6.7 intitulat „Excluderi” vizează pagubele indirecte determinate de reducerea valorii autoturismului sau produse prin întreruperea folosinţei auto, cu alte cuvinte pagube care nu pot fi imputate asigurătorului în situaţia în care îşi respectă întrutotul obligaţiile stabilite prin contract în sarcina sa, respectiv de constatare, evaluare şi plată a despăgubirii în condiţiile prevăzute în art. 9 din contract.

În raport de circumstanţele de fapt statuate în cauză, concluzia instanţei în sensul că dispoziţiile art. 6.7 nu se aplică deoarece ipoteza din clauza de excludere nu este îndeplinită, întreruperea folosirii autoturismului fiind determinată de executarea cu rea-credinţă a obligaţiilor asigurătorului, paguba astfel produsă asiguratului fiind o pagubă directă, este corectă, în acord cu conţinutul clauzei.

Este nefondată şi critica referitoare la denaturarea clauzei de la art. 5.6 lit. c din condiţiile generale, în primul rând pentru că nu este argumentată într-o manieră clară şi explicită, recurenta susţinând că închirierea unui vehicul similar reprezintă un cost suplimentar la paguba deja existentă. Or, dispoziţiile art. 5.6 lit. c prevăd expres ca „se acordă despăgubiri şi pentru cheltuielile necesare făcute în vederea limitării pagubelor”.

Prin urmare, părţile au convenit includerea în cuantumul despăgubirii şi a unor cheltuieli distincte de contravaloarea avariei autoturismului, respectiv un prejudiciu suplimentar în urma daunelor produse de riscurile cuprinse în asigurare, distinct de faptul că aceste cheltuieli cu închirierea unui autovehicul similar au fost determinate de culpa asiguratorului, aşa cum s-a arătat în considerentele deja expuse.

În sfârşit, referitor la ultimul motiv de recurs, care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011 în stabilirea ratei dobânzii legale pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, se impun câteva precizări prealabile.

În esenţă, recurentul susţine că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu sunt incidente, în cauză calculul dobânzii urmând a fi făcut potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000 în vigoare la data încheierii contractului şi la data accidentului (28.10.2010).

În cauză dobânda legală a fost acordată pentru debitul de 240.724,32 lei de la 01.12.2010 până la 28.09.2012 şi pentru debitul de 204.459,52 lei de la 29.09.2012 şi până la plata efectivă.

Referirea la dobândă legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 vizează numai debitul de 204.459,52 lei în cadrul ultimului motiv de apel şi este corectă, deşi motivul de apel nu a vizat explicit modul de calcul al dobânzii, ci stabilirea debitului principal şi perioada curgerii dobânzii legale.

O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare (moratorie) pentru obligaţiile băneşti a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 607 din 29.08.2011 şi a intrat în vigoare la 3 zile de la publicare potrivit art. 19 din „Dispoziţiile tranzitorii şi intrarea în vigoare”, respectiv la 01.09.2011.

Potrivit art. 11 din O.G. nr. 13/1011 se abrogă O.G. nr. 9/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 356/2000.

Prin urmare, de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011 stabilirea dobânzii legale remuneratorii şi penalizatoare este supusă dispoziţiilor acestei ordonanţe cu observarea şi respectarea dispoziţiilor tranzitorii din Capitolul VI.

Aşa fiind, critica recurentei în sensul înlăturării din considerente a menţiunii O.G. nr. 13/2011, pe lângă manierea inadecvată de formulare, nu are temei legal, de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13/1011 (01.09.2011) şi respectiv abrogarea O.G. nr. 9/2000, calculul dobânzii legale penalizatoare este supus dispoziţiilor acestei ordonanţe.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.