Expropriere in fapt. Despagubiri pentru lipsa de folosinta.

 

Ocuparea terenului și demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea proprietarului de a exercita atribute esențiale ale acestui drept precum posesia și folosința, situație prejudiciabilă pentru proprietar și, în mod, corelativ, imputabilă posesorului, în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii.

Prejudiciul creat constă în lipsirea proprietarului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru teren, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată și se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate.

Secția I civilă, decizia nr. 1884 din 3 aprilie 2013

Reclamanții M.G. și M.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, Primăria Sectorului 2 București și S.C. L.C. SA., obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 509,4 mp, situat în București, cu plata sumei de 7.400 lei pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 01.12.2007-31.01.2008 și în continuare, până la restituirea posesiei, respectiv, 3.700 lei lunar.

În motivare, reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului în litigiu prin moștenire, în baza certificatului de moștenitor nr. x/2003 și că autorul acestora, M.C., a dobândit terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. 19x la data de 12.05.2000. Dorind să edifice o construcție pe acest teren, reclamanții au solicitat Primăriei Sectorului 2 București eliberarea certificatului de urbanism, respinsă pe motiv că terenul se afla într-o zonă afectată de lucrări de utilitate publică.

S-a mai arătat că, în vederea executării acestei lucrări, C.G.M.B. a adoptat Hotărârea nr. 9/2004, prin care s-a dispus transmiterea, în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2 București, a unor terenuri situate pe raza sectorului 2, în vederea efectuării unui schimb cu proprietarii suprafețelor de teren afectate de această arteră de circulație.

Reclamanții au arătat că pârâții nu le-au făcut, până la această dată, nicio ofertă în legătură cu terenul în litigiu, deși și-au exprimat, în cadrul diligențelor făcute la diverse servicii ale primăriilor, disponibilitatea de a accepta un schimb echitabil de terenuri; la sfârșitul anului 2007, terenul era ocupat de S.C. L.C. S.A., care pretinde că are contract pentru executarea unor lucrări de străpungere pe traseul Bd. D.G.

Pârâta L.C. SA a depus cerere prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu a avut niciodată și nu are în prezent posesia asupra imobilului care constituie obiectul material al litigiului, motiv pentru care nu poate sta în proces în calitate de pârâtă.

Prin încheierea de ședință din data de 13 septembrie 2010, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Sector 2 București; a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin primar general și SC L.C. SA; a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 711 din 18 aprilie 2011, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC L.C. SA; a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general; a admis acțiunea și a obligat pârâtul să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren în suprafață de 509,40 mp, situat în București ; a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 84.350 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada 01.12.2007-01.03.2011, precum și la plata sumei de 2.163 lei lunar, începând cu data de 02.03.2011 și până la restituirea terenului către reclamanți.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC L.C. SA, tribunalul a constatat că aceasta nu are calitatea de posesor al terenului, ci numai de detentor precar, ocupând terenul pentru realizarea lucrărilor de modernizare „Artera D.G. – C. și pasaj suprateran", în temeiul contractului de execuție lucrări încheiat cu Municipiul București, situație față de care SC L.C. SA nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă în prezentul litigiu, în care se pune în discuție dreptul de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanți.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, tribunalul a constatat că pârâtul se află în posesia terenului ce face obiectul acțiunii, cu toate că imobilul nu a intrat în proprietatea publică sau privată a Municipiului București.

Prin urmare, pârâtul are legitimare procesuală pasivă în cauză, fiind posesorul imobilului revendicat, iar împrejurarea că terenul se află sau nu în proprietatea Municipiului București, urmează a fi analizată pe fondul cauzei, soluționarea acțiunii în revendicare presupunând examinarea și compararea titlurilor de proprietate ale părților.

Pe fondul acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că autorul reclamanților, M.C., a dobândit terenul situat în București, în baza titlului de proprietate nr. 19x/2000, reclamantul M.G. fiind unicul moștenitor legal al acestuia în ceea ce privește terenul menționat, conform certificatului de moștenitor nr. x/2003.

Terenul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar H.F. și prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., ca fiind afectat de lucrările ce se execută în vederea realizării arterei de legătură între B-dul D.G. și B-dul C.

Astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria Sectorului 2 București, prin Hotărârea nr. 9/2004 a Consiliului General al Municipiului București a fost transmis în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2 terenul situat între străzile M.B., P. și Râul C., în vederea efectuării schimbului cu proprietarii suprafețelor de teren afectate cu artera de circulație Bd. D.G. și de Parcul L.F. De asemenea, prin două adrese emise în anul 2007, reclamantul a fost înștiințat că terenul proprietatea sa din Aleea B. va face obiectul unui schimb de terenuri, fiind afectat de artera de circulație Bd. D.G.

În aceeași adresă se arată că, față de refuzul proprietarului terenului în ceea ce privește amplasamentul propus acestuia la schimb, Primăria Sectorului 2 București va face demersurile legale în vederea demarării procedurii de expropriere a terenului reclamantului, prin înaintarea documentației către CGMB, sens în care a fost înaintat Primăriei Municipiului București tabelul centralizator cu persoanele afectate de realizarea arterei de circulație Bd. D.G. – C., în vederea demarării procedurilor legale de expropriere, conform Legii nr. 33/1994,  reclamantul M.G. figurând la poziția 5 din tabel.

În consecință, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în timp ce pârâtul Municipiul București nu are un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, pe care îl posedă fără nici un drept, atât timp cât nu s-a dispus exproprierea imobilului reclamantului M.G. și trecerea acestuia în proprietatea publică a statului.

Având în vedere că pârâtul ocupă fără drept terenul proprietatea reclamanților începând cu data de 01.12.2007, împiedicându-i pe aceștia să exercite două dintre atributele dreptului de proprietate (posesia și folosința), tribunalul a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 84.350 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada 01.12.2007-01.03.2011, precum și la plata sumei de 2.163 lei lunar, începând cu data de 02.03.2011 și până la restituirea terenului către reclamanți. În acest sens, tribunalul a constatat că, prin raportul de expertiză evaluatorie întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosință a terenului la suma de 2.163 lei lunar, reprezentând chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de reclamanți pentru terenul în litigiu, dacă acesta nu ar fi fost ocupat de pârât.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât reclamanții nu fac dovada că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Municipiului, publică ori privată, iar prin Hotărârea nr. 9/2004 a C.G.M.B. a fost trecut în administrarea Consiliului Local Sector 2 terenul de 13.500 mp situat în București, str. M.B., str. P. și Râul C., fără a se face mențiune cu privire la terenul reclamanților situat în str. Aleea B.; temeiul care să conducă la obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință era art. 998 - 999 C.civ., cu analizarea îndeplinirii condițiilor acestei răspunderi ; în mod greșit a fost obligat să plătească reclamanților, în temeiul art. 480 C.civ., suma de 84.350 lei, fără să se fi făcut dovada că această instituție i-ar fi împiedicat să-și folosească terenul în perioada analizată; că în mod greșit a fost obligat la plata periodică a sumei de 2.163 lei până la restituirea imobilului, în condițiile în care nu s-a dovedit că acesta ar fi preluat proprietatea ori posesia terenului.

La data de 26.03.2012 s-au depus precizări la motivele de apel, cu următoarele susțineri:

În mod greșit a reținut instanța că pârâtul are calitatea de posesor al terenului reclamanților, ce nu a trecut în proprietatea privată ori publică a acestuia, el neexercitând nici în fapt posesia lui.

Prin Hotărârea CGMB din 22.01.2004, s-a transmis în administrare terenul în suprafață de 13.500 mp în vederea încheierii unor contracte de schimb cu proprietarii acestor terenuri, către Consiliul Local al Sectorului 2 al Municipiului București.

Or, Primăria Sectorului 2 București - Direcția de Urbanism Cadastru, cu adresa din 06.11.2008, 1-a înștiințat pe pârât cu privire la faptul că nu s-a obținut schimbul de terenuri, o culpă putându-i-se reține Primăriei Sectorului 2, din cauza modului defectuos în care a pus în executare H.G. nr.9/2004, care a dus la întârzierea demarării procedurilor legale de expropriere conform Legii nr.33/1994.

Instanța de judecată a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în materia revendicării, întrucât nu a verificat faptul dacă la data sesizării instanței posesia imobilului era deținută de către vreuna dintre persoanele juridice chemate în judecată, iar rapoartele de expertiză n-au stabilit acest aspect.

Instanța nu a analizat atent actele dosarului, nu le-a interpretat corect și din care ar fi putut constata că la data investirii sale, „doar scriptic" s-a pus problema efectuării de demersuri în vederea afectării terenului pentru executarea arterei de legătură între Bd. D.G. și Bd. C.

Posesia de fapt aparține Primăriei Sectorului 2 București, în calitate de administrator care a demarat lucrările de execuție ale arterei - și nu pârâtului, în sarcina căruia s-au născut obligații doar de la data de 12.11.2008, când a fost înștiințat că nu s-a putut efectua schimbul de terenuri, urmare a memoriului proprietarilor depus în acest sens cu refuz de schimb.

Lipsa de folosință invocată și contravaloarea ei solicitată, nu a fost întemeiată în drept. Răspunderea civilă delictuală ca temei al cererii, ar fi justificat cercetarea condițiilor legale, or Municipiul București n-a săvârșit nicio faptă ilicită.

Pârâtul nu putea fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosință cu începere de la 06.02.2007, ci, eventual, de la data cererii de chemare în judecată - 06.02.2008, în condițiile în care, nu a deținut posesia imobilului - și a refuzat să permită folosința liniștită și utilă.

Prin decizia civilă nr. 300/A din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Instanța de apel a reținut că susținerea pârâtului vizând lipsa calității sale de posesor al terenului reclamanților, pe motiv că prin Hotărârea CGMB din 22.01.2004 terenul fusese transmis spre administrare către Consiliul Local al Sectorului 2 București, în vederea încheierii contractelor de schimb cu proprietarii terenului - nu poate fi primită, astfel încât să conducă la o reformare a sentinței și respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.

Aceasta întrucât pe de o parte, acțiunea în revendicare este îndreptată nu doar împotriva unui posesor, ci și împotriva altei persoane care deține bunul fără drept, iar pe de altă parte, pentru că posesia vizează exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar.

Or, transmiterea în administrare în scopul realizării unui schimb de terenuri nu se confundă cu transmiterea însăși a posesiei, ci a unei dețineri limitate asupra bunului, strict servind scopului efectuării schimbului de terenuri - care, în niciun caz, nu cădea în atribuțiunea Consiliului Local Sector 2, ci tot a Municipiului București, acesta fiind și cel îndrituit de lege să procedeze la expropriere.

Împrejurarea că instituția corespunzătoare a Consiliului Local Sector 2 București a comunicat târziu refuzul proprietarilor de a efectua schimbul oferit, nu este de natură să-l convertească pe Consiliul Local Sector 2 în posesorul terenului asupra căruia, în fapt, a dispus însuși apelantul - pârât, afectându-se astfel dreptul de proprietate al reclamanților.

Comunicarea defectuoasă între Sector și Municipiu nu prezintă relevanță cu privire la încălcarea dreptului de proprietate și antrenarea răspunderii civile într-o acțiune în revendicare a Consiliului Local Sector 2, care nu a dispus cu privire la teren, ca și un proprietar, astfel cum este cazul Municipiului București, prin măsurile de încheiere a unui contract de construire, care să includă și terenul reclamanților, în temeiul unei autorizații de construire dată în acest sens și demararea și a executărilor, fără verificarea prealabilă a condițiilor vizând toți proprietarii de terenuri din zona de lucrări.

Susținerea necuprinderii terenului în litigiu în proprietatea publică ori privată a Municipiului București, nu prezintă relevanță în speță, în condițiile în care, obiectul litigiului îl constituie revendicarea promovată de către titularii dreptului de proprietate, nu în contra altui pretins proprietar, ci împotriva celor care-l posedă, dețin fără drept, respectiv, efectuează acte de dispoziție, de grevare asupra terenului, ca și proprietarii înșiși, fără însă ca apelantul pârât să aibă o astfel de calitate.

Demararea lucrărilor pe terenul reclamanților a însemnat o încălcare a dreptului de proprietate și o împiedicare de folosire a bunului de către proprietari, fapt ce a dat naștere la un prejudiciu din culpa pârâtului, care s-a cerut a fi acoperit prin plata de despăgubiri constând, pe de o parte, în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada solicitată și restituirea bunului.

Faptul că nu s-a menționat ca atare și temeiul art. 998 C.civ., nu constituie o nelegalitate care să conducă la nulitatea hotărârii apelate, dacă pretențiile din acțiune, prin conținut, conturează acest temei ce a fost avut în vedere de către judecător și părți, iar condițiile acestei răspunderi rezultă cert din actele speței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâtul Municipiul București, prin primar general, formulând următoarele critici:

I. În mod greșit instanța de apel a reținut că recurentul-pârât este posesor al terenului în litigiu, întrucât prin HCGMB nr. 9/2004 a fost transmis spre administrare către Consiliul Local Sector 2 București terenul în suprafață de 13.500 mp situat în str. M.B., str. P. și Râul C., în vederea încheierii unor contracte de schimb cu proprietarii acestor terenuri. Ulterior, prin autorizația de construire din 01.08.2006 s-a menționat clar că începerea lucrărilor de investiții se va face în conformitate cu Anexa I cap. C din Legea nr. 50/1991, numai după obținerea autorizației de construire a organizării execuției lucrărilor și va include avizul Brigăzii Poliției Rutiere, iar până la această dată nu a fost emis acest act și nu s-a dat nici un ordin de execuție de către pârât executantului lucrărilor, SC L.C. SA.

Faptul că executantul lucrării a ocupat terenul în litigiu și a început realizarea unor lucrări nu poate atrage răspunderea pârâtului, cât timp aceasta a acționat fără a fi autorizată în acest sens.

De asemenea, pârâtul a fost înștiințat prin adresa din 06.11.2008 de către Primăria Sector 2 București, despre faptul că până la acea dată nu a fost posibilă efectuarea schimbului de teren cu o parte din proprietarii afectați, printre care și reclamantul, astfel încât nu se poate reține că pârâtul ar fi deținut sau deține imobilul în posesie, nici că ar avea vreo culpă în lipsirea de folosință a proprietarului cu privire la terenul pe care îl deține.

Instanța de judecată a aplicat greșit dispozițiile legale din materia revendicării, urmare a faptului că nu a verificat, la momentul formulării acțiunii și a soluționării acesteia, dacă posesia imobilului era deținută de vreuna din persoanele chemate în judecată, sens în care în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât.

În mod greșit instanța a procedat la soluționarea acțiunii în revendicare, nefiind îndeplinite condițiile de promovare a unei astfel de acțiuni, respectiv, respectiv, reclamantul nu a fost deposedat în fapt de bunul său, litigiul având natură administrativă și nu civilă.

II. Pasivitatea reclamantului, care a nu a folosit acel teren pe rațiunea că va fi afectat de lucrări de utilitate publică nu justifică obligarea pârâtului la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, deoarece nimeni nu poate invoca în apărare propria culpă.

Calcularea prejudiciului aferent lipsei de folosință raportat la faptul că pe acel teren reclamantul ar fi putut construi o parcare nu are nicio o relevanță cât timp acest lucru nu a fost dovedit, iar întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale nu a fost verificată de instanță.

Instanța de apel nu a analizat motivul de apel vizând faptul că în mod greșit a fost obligat pârâtul la plata contravalorii lipsei de folosință cu începere din data de 01.12.2007, cât timp, chiar dacă s-ar fi constatat o lipsă de folosință, aceasta ar fi trebuit calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, de la 06.02.2008.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

I. Acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun, de la posesorul neproprietar.

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, pentru că se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate care, ca orice drept real, este opozabil tuturor, o astfel de acțiune putând fi introdusă împotriva oricui deține bunul fără nici un titlu și aduce atingere dreptului de proprietate.

De asemenea, acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, pentru că pune în discuție existența dreptului de proprietate al reclamantului, iar pentru a fi admisă trebuie ca acesta să dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat și că imobilul solicitat este identic cu cel asupra căruia pretinde că are un drept de proprietate.

Pornind de la definiția acțiunii în revendicare, rezultă că ea poate fi exercitată împotriva posesorului, adică a celui care deține, fără drept, bunul revendicat.

Posesia reprezintă o stare de fapt constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui lucru. Cu alte cuvinte, posesorul are animus sibi habendi, respectiv, convingerea că deține ca proprietar (posedă pentru sine).

Stăpânirea în fapt a unui bun în lipsa elementului animus sibi habendi se realizează sub forma detenției precare, în cadrul căreia cel ce stăpânește bunul o face nu pentru sine, ca posesorul, ci pentru altul, de regulă, întotdeauna pe baza unei situații juridice născute dintr-un act juridic și nu dintr-o situație de fapt. Mai mult, detentorul precar nu neagă, ci dimpotrivă, recunoaște dreptul celui de la care și pentru care deține bunul.

În speță, recurentul-pârât contestă calitatea sa procesuală pasivă, prin aceea că nu deține posesia terenului revendicat, cu justificarea, pe de o parte, ca prin HCGMB nr. 9/2004 terenul în litigiu a fost transmis spre administrare Consiliului Local Sector 2 București, sens în care posesia ar aparține acestei entități, iar pe de altă parte, că terenul a fost ocupat fără drept de către societatea comercială executantă a lucrărilor de expropriere, în lipsa unui ordin de începere a lucrărilor ori a unei autorizații de construire. Raportat la aceste susțineri, recurentul-pârât concluzionează că în lipsa posesiei, acțiunea în revendicare nu poate fi îndreptată împotriva sa, fiind, astfel, lipsit de calitate procesuală pasivă.

Această critică însă nu poate fi primită, fiind contrazisă în totalitate de probatoriile administrate în cauză care au stat la baza stabilirii situației de fapt de către instanțele fondului, sens în care în mod corect, instanțele anterioare au constatat că Primăria Sector 2 București nu poate sta în judecată ca atare, reprezentând doar o structură funcțională ce aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, neavând capacitate procesuală de folosință; că pârâta SC L.C. SA, ca executant al lucrărilor de expropriere, nu are calitatea de posesor al terenului, ci numai pe aceea de detentor precar, situație față de care nici această parte nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta acțiune în revendicare, în cadrul căreia, așa cum s-a arătat anterior, pârâtul trebuie să aibă convingerea că posedă pentru sine și că recurentul-pârât justifică calitatea procesuală pasivă, fiind singura entitate deținătoare fără drept a terenului revendicat.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 9/2004 a CGMB, s-a transmis „..din administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2 București, terenul în suprafață de 13.500 mp situat între str. M.B., str. P. și Râul C. ..." dar aceeași hotărâre stipulează că „terenul transmis în administrarea Consiliului Local Sector 2 urmează a face obiectul unui contract de schimb cu proprietarii suprafețelor de teren afectate de artera de circulație între B-dul D.G. și B-dul C. și parcul public L.F.".

Ulterior adoptării Hotărârii nr. 9/2004 a CGMB, s-a încheiat între recurentul-pârât, în calitate de „achizitor" și SC L.C. SA, în calitate de „executant", contractul de execuție lucrări nr. 27xx/2006, având ca obiect „execuția lucrărilor de modernizare artera D.G. și pasaj subteran", aspect din care rezultă în mod evident calitatea de posesor asupra terenului revendicat a recurentului-pârât.

Prin adresa nr. 5xx/2006 emisă de Primăria Sector 2 București, ca urmare a solicitării eliberării certificatului de urbanism, de către reclamantul M.G., se arată că terenul situat în Aleea B. „urmează a fi afectat de traseul viitoarei artere rutiere între str. D.G. și Bd. C.", recomandându-se reclamantului să se adreseze serviciului de specialitate pentru formalitățile legate de schimbul acestui teren.

De asemenea, prin adresa din 24.04.2007 emisă de aceeași autoritate locală la solicitarea, din partea aceluiași reclamant, de relații privind regimul juridic al terenului situat în fosta str. G.N., se arată că prin titlul de proprietate nr. 19xx/2000 s-a atribuit autorului reclamantului terenul în suprafață de 509,40 mp situat la adresa anterior menționată; că, potrivit Hotărârii nr. 9/2004 a CGMB terenul a fost transmis în administrare Consiliului Local Sector 2 pentru a efectua schimbul de terenuri în vederea exproprierii; că, prin mai multe adrese reclamantului i s-a adus la cunoștință că terenul va face obiectul unui schimb, fiind afectat de artera de circulație D.G.; că, dezacordul reclamantului cu privire la terenul propus la schimb obligă autoritatea locală la începerea demersurilor legale în vederea exproprierii terenului pe care îl deține în proprietate, prin înaintarea documentației către Consiliul General al Municipiului București, ca autoritate competentă, care va dispune în acest sens și că, prin adresa din 06.11.2009 înregistrată la Primăria Municipiului București, a fost înaintat tabelul centralizator cu persoanele afectate de realizarea arterei de circulație D.G. - C., în vederea demarării procedurilor de expropriere conform Legii nr. 33/1994, numitul M.G. figurând la poziția 5 din tabel.

Din conținutul acestor adrese, coroborate cu înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantului și cu concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, instanțele de fond au concluzionat în mod corect că recurentul-pârât posedă fără drept terenul revendicat din data de 01.12.2007, astfel cum a fost indicată de către reclamanți.

Împrejurarea că pârâta SC L.C. SA a ocupat terenul revendicat și a demarat începerea lucrărilor de expropriere fără a avea autorizație în acest sens, nu are nicio o relevanță în cauză, reprezentând o chestiune ce ține de raporturile juridice dintre recurentul-pârât și această societate, grefate pe contractul de execuție lucrări încheiat între aceste părți, care excede actualului cadru procesual.

Așa cum s-a arătat în considerentele anterioare, SC L.C. SA a avut, cel mult, calitatea unui detentor precar, ce a acționat în baza unui contract având ca obiect execuția lucrărilor de modernizare aferente exproprierii, în numele și pe seama recurentului-pârât, ca autoritate abilitată legal într-o asemenea procedură.

Nici Consiliul Local al Sectorului 2 și nici SC L.C. SA nu se pot substitui adevăratului posesor, în speță, Municipiul București, întrucât acesta a fost singura entitate ce a acționat ca un adevărat proprietar, dispunând cu privire la teren fără a avea justificare legală, inclusiv prin încheierea contractului de executare a lucrărilor în vederea exproprierii anterior emiterii unei hotărâri în acest sens, situație față de care nu are nicio relevanță apartenența terenului în discuție la domeniul public sau privat, atâta vreme cât acțiunea în revendicare este îndreptată împotriva posesorului fără drept.

Împrejurarea că la termenul de judecată din 3 aprilie 2013, în recurs, reprezentanta recurentului-pârât a depus, în copie, Hotărârea de expropriere nr. 188/2012 este, de asemenea, irelevantă, în condițiile în care instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare în care reclamantul al cărui drept de proprietate, golit de conținut prin împiedicarea exercitării atributelor esențiale ale acestuia, a opus pârâtului titlul său de proprietate, iar pârâtul nu a dovedit că deține vreun titlu.

II. Referitor la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, la cuantumul acestora și la momentul de la care au fost acordate, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel în mod corect, pe baza probatoriilor administrate în cauză, s-a pronunțat asupra acestor aspecte, o astfel de critică fiind, de asemenea, nefondată.

Prin cererea introductivă de instanță reclamanții au solicitat obligarea pârâților la „plata sumei de 7.400 lei pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 01.12.2007-31.01.2008 și în continuare până la restituirea posesiei, respectiv, 3.700 lei lunar".

Prin raportul de expertiză întocmit de expert D.C., având ca obiect „stabilirea lipsei de folosință asupra terenului ce face obiectul cauzei pentru perioada 01.12.2007 până la zi, respectiv, data efectuării expertizei, prin stabilirea unei sume lunare", s-a stabilit o sumă de 2.163 lei, reprezentând chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de reclamanți pentru terenul în litigiu, dacă nu ar fi fost ocupat de pârât, la plata căreia acesta a fost obligat începând cu data de 02.03.2011 și până la restituirea terenului către reclamanți.

Recurentul-pârât nu a contestat acest raport de expertiză și a nu a formulat obiecțiuni contrare concluziilor expertului de specialitate.

Instanța de judecată a cenzurat solicitările reclamanților și a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință în cuantumul stabilit de raportul de expertiză anterior menționat, începând cu data indicată de către reclamanți ca fiind cea de la care au fost împiedicați în exercitarea dreptului lor de proprietate, respectiv, 01.12.2007, în condițiile în care din actele și lucrările dosarului a rezultat cu evidență că recurentul-pârât posedă acest teren cel puțin de la data încheierii contractului de execuție cu SC L.C. SA, respectiv, 24.07.2006, instanța pronunțându-se însă numai asupra a ceea ce a fost investită.

Ocuparea terenului și demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atribute esențiale ale acestui drept precum posesia și folosința, în virtutea cărora reclamanții ar fi putut realiza venituri considerabile în ipoteza închirierii, așa cum a rezultat și din expertiza efectuată în cauză.

Această situație a fost, așadar, una prejudiciabilă pentru reclamanți și, în mod, corelativ, imputabilă recurentului-pârât în calitate de posesor și autoritate abilitată în procedura exproprierii, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată.

Prejudiciul creat constă în lipsirea reclamanților de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru terenul în litigiu, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât aceștia sunt îndreptățiți la contravaloarea lipsei de folosință.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a terenului în discuție, de către recurentul-pârât, și lipsa de preocupare pentru clarificarea situației juridice a acestuia.

Împrejurarea că reclamanții nu au indicat, ca temei juridic al solicitării acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosință, dispozițiile art. 998-999 Cod civil vechi, nu are relevanță, atâta timp cât din pretențiile formulate sub acest capăt de cerere, se conturează situația reglementată și condițiile impuse de textul legal menționat.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, despăgubirile pentru lipsa de folosință, în măsura în care nu intră sub incidența termenului de prescripție, se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de la data introducerii acțiunii, care este, de regulă, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.