Despăgubirile acordate în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016 a fost publicată Decizia nr. 23/2015 privnd examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Prin memoriul de recurs în interesul legii formulat de autorul sesizării a fost indicată următoarea problemă de drept ca fiind soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti:

„interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie, R.C.A.”.

2. Optica jurisprudenţială

Într-o primă orientare, care este şi majoritară, s-a apreciat că membrii familiei conducătorului vinovat de accident nu beneficiază de despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă obligatorie ca urmare a vătămării sau decesului acestuia, aceste persoane, într-un astfel de caz, neputând fi considerate terţe persoane vătămate.

Pornind de la conţinutul art. 50 al Legii nr. 136/1995 s-a observat, în această opinie, că legiuitorul obligă asigurătorul de răspundere civilă auto (R.C.A.) să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii săi răspund faţă de terţe persoane prejudiciate prin accidente de autovehicule, cu excepţia cazului în care persoana vătămată este chiar conducătorul autovehiculului responsabil de accident.

Conform art. 50 alin. 2 din actul normativ anterior menţionat, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehiculului respectiv.

Cum conducătorul auto vinovat nu beneficiază de despăgubiri ca urmare a vătămării sale, pe cale de consecinţă, nici pentru decesul său nu pot exista beneficiari de daune, indiferent de relaţia de rudenie a celor care le pretind.

Art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 a fost înţeles ca recunoscând dreptul de a primi despăgubiri soţului/soţiei sau persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului auto vinovat, cu condiţia ca aceste persoane să fi fost ele însele vătămate/decedate în accident, aşadar să fi fost victime directe ale evenimentului, şi nicidecum să solicite daune în calitate de rude apropiate ale conducătorului auto.

S-a apreciat că dispoziţia legală în cauză a fost încorporată în conţinutul legii tocmai pentru ca subiectele pe care le vizează să nu fie excluse de la despăgubire, în cazul în care acestea sunt victime directe, tocmai în considerarea relaţiei de rudenie cu conducătorul auto vinovat de producerea accidentului.

De asemenea, s-a considerat că, pentru antrenarea răspunderii asigurătorului în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995, este necesar a se constata existenţa tuturor elementelor răspunderii civile delictuale ale asiguraţilor R.C.A. – conducători auto vinovaţi pentru accident, or, în cazul decesului conducătorului auto exclusiv vinovat de producerea accidentului, lipsesc elementele răspunderii civile delictuale, neputând fi antrenată răspunderea contractuală a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, răspunderea acestuia grefându-se întotdeauna pe răspunderea delictuală a asiguratului, neexistând aşadar răspunderea asigurătorului în lipsa unei fapte ilicite a asiguratului său.

Cu alte cuvinte, pentru a putea fi angajată răspundea contractuală a societăţii de asigurare este necesar ca, în prealabil, obligaţia de plată a despăgubirilor să existe în sarcina asiguratului. Astfel spus, este necesară stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pentru a putea fi angajată ulterior răspunderea contractuală a asigurătorului. Numai în aceste condiţii şi doar dacă autorul faptei delictuale nu a achitat persoanei vătămate cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat, asigurătorul urmează a fi obligat a achita contravaloarea despăgubirilor datorate de asigurat în limitele contractului de asigurare.

Având în vedere că şoferul vinovat exclusiv de producerea accidentului nu a săvârşit o faptă ilicită provocându-şi propriul deces, s-a apreciat că nu există nicio răspundere civilă delictuală a victimei – autoare a accidentului şi, în consecinţă, nu operează nicio răspundere contractuală a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie.

Prin urmare, rudele şoferului vinovat nu sunt îndreptăţite să beneficieze de despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă obligatorie decât în situaţia în care membrii familiei asiguratului au fost ei înşişi victime ale accidentului, fiind vătămaţi corporal ori decedaţi, fie că au fost pasageri în vehicul, fie că se aflau în afara acestuia, însă aceste daune sunt acordate pentru vătămarea corporală sau decesul lor, şi nu pentru vătămarea sau decesul asiguratului vinovat de accident, rudă cu ei.

În această opinie s-a apreciat ca fiind absurdă deducerea unei intenţii a legiuitorului de obligare a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie la plata cheltuielilor de înmormântare ale asiguratului său, vinovat de producerea accidentului, ori de a prelua întreţinerea familiei acestuia şi plata daunelor morale ca urmare a suferinţei pricinuite de deces, aspecte de natură a transforma asigurarea de răspundere civilă obligatorie într-o veritabilă asigurare de viaţă.

Suferinţa pentru decesul conducătorului auto nu constituie „riscul asigurat” în sensul Legii nr. 136/1995, în condiţiile în care acesta este vinovat de producerea accidentului.

Spre deosebire de asigurările de persoane, legiuitorul a instituit în cazul asigurărilor obligatorii obligaţii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru ca asigurătorul să acopere prejudiciile terţilor, şi nu ale propriei persoane a asiguratului răspunzător de producerea accidentului ori ale moştenitorilor săi, pentru aceştia din urmă existând deschisă calea unei dezdăunări doar dacă au suferit direct vătămări corporale prin producerea accidentului, situaţie în care însă ei dobândesc calitatea de terţi păgubiţi ca urmare a faptei delictuale a asiguratului.

Instanţele care au adoptat această soluţie şi-au sprijinit raţionamentele lor şi pe dispoziţiile relevante din ordinele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în vigoare în raport cu data producerii accidentului, respectiv art. 26 alin. (2) pct. 4 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, cu modificările ulterioare, art. 26 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, art. 27 pct. 2 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care, printr-un conţinut similar, menţionează, între cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, pe acela în care prejudiciul constă în vătămarea corporală sau decesul conducătorului răspunzător de producerea accidentului, indiferent cine solicită despăgubirile.

În cea de-a doua orientare s-a apreciat că membrii familiei conducătorului vinovat de accident pot beneficia de despăgubiri din partea asigurătorului, fiind incluşi în noţiunea de terţe persoane, chiar şi atunci când nu au fost victime directe ale accidentului, însă cer repararea prejudiciului decurgând din moartea şoferului.

Potrivit acestei opinii, asigurarea obligatorie de răspundere civilă are un caracter preponderent intuitu rei, fiind esenţială pentru angajarea sau implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nicidecum a persoanei asiguratului, aspecte deduse din dispoziţiile art. 49 şi 51 din Legea nr. 136/1995. Cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane, indiferent dacă persoana vinovată de producerea accidentului este sau nu identificată şi indiferent dacă este sau nu chiar persoana asigurată.

Principala condiţie a antrenării răspunderii asigurătorului R.C.A. este aceea ca autoturismul implicat în accident să fie identificat şi asigurat.

S-a arătat că din redactarea clară a textului art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde familiei conducătorului vinovat de producerea accidentului o protecţie comparabilă cu cea acordată victimelor directe ale accidentului, respectiv dreptul la despăgubiri pentru daunele materiale sau morale acoperite de asigurarea R.C.A., în condiţiile în care paguba produsă îşi are cauza în accidentul produs prin intermediul autovehiculul asigurat.

A considera că dreptul la despăgubiri recunoscut familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului funcţionează numai în ipoteza în care membrii acesteia sunt victime directe, respectiv în caz de vătămare corporală sau deces, deoarece se aflau în autoturism sau în afara lui, conform art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, lipseşte de orice finalitate şi efecte conţinutul art. 50 alin. 3, întrucât, într-o atare interpretare, membrii familiei conducătorului auto vinovat aveau la dispoziţie prevederile alin. 2, nemaifiind necesară introducerea în corpul legii a unei menţiuni speciale în ceea ce îi priveşte.

De altfel, prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 recunosc explicit dreptul la despăgubiri soţului/soţiei ori persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat, fără a-l condiţiona de implicarea respectivelor subiecte în accident, subliniindu-se că, în atare situaţie, aceste persoane nu se subrogă în drepturile conducătorului auto vinovat, ca succesori legali ai acestuia, ci pretind repararea unui prejudiciu propriu constând în suferinţa provocată de decesul şoferului vinovat ori lipsa întreţinerii acordate de acesta.

Prin urmare, rudele conducătorului auto vinovat de producerea accidentului pot fi considerate terţe persoane vătămate, iar acţiunile lor trebuie admise, chiar dacă nu au fost victime directe în acele accidente, în sensul că nu au suferit vătămări corporale proprii în urma evenimentului rutier produs de şoferul soţ sau rudă cu ei.

Totodată, este necesar a fi menţionat faptul că, atât în cea dintâi orientare jurisprudenţială, cât şi în cea de a doua, instanţele au folosit argumentul sprijinit pe conţinutul Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, invocându-se deopotrivă faptul că dispoziţia legală care interesează în cauză, respectiv art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, în interpretarea dată de fiecare din cele două opinii, dă expresie transpunerii în dreptul intern a reglementării corespunzătoare de la nivel european.

3. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

Prin punctul de vedere înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie înregistrat sub nr. 37.503 din 23 octombrie 2015 s-a învederat că nu există o răspundere civilă a conducătorului autovehiculului exclusiv răspunzător de producerea accidentului faţă de rudele sale, care, nefiind pasageri în autovehicul ori neaflându-se la locul accidentului, nu au fost vătămate corporal direct prin accidentul produs.

Totodată, nefiind vorba de terţe persoane păgubite faţă de care asiguratul este ţinut a răspunde şi neexistând un raport de răspundere pe care să se grefeze contractul de asigurare, nici asigurătorul nu poate fi obligat la despăgubiri.

Prin urmare, conducătorul autovehiculului exclusiv răspunzător de producerea accidentului sau urmaşii lui nu pot obţine de la asigurător, în temeiul asigurării de răspundere civilă obligatorie, repararea pagubei suferite.

4. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia.

Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier”.