Despagubiri pentru lipsa de folosinta. Invocarea unui drept de retentie. Intervenirea prescriptiei extinctive.

Îmbunătățiri efectuate la un imobil. Drept de retenție. Intervenirea prescripției extinctive. Dreptul proprietarului de a solicita contravaloarea lipsei de folosință de la momentul încetării dreptului de retenție.Jurisprudenta ICCJ 2014

Îmbunătățiri efectuate la un imobil. Drept de retenție. Intervenirea prescripției extinctive. Dreptul proprietarului de a solicita contravaloarea lipsei de folosință de la momentul încetării dreptului de retenție.Jurisprudenta ICCJ 2014

Dreptul de retenție, ca garanţie reală imperfectă, are scopul de a garanta creanţa şi a sancţiona pe debitorul rău platnic.

De la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenție, proprietarul bunului imobil nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului până la achitarea creanţei stabilită în sarcina sa, iar retentorii bunului puteau cere înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a titlului, în scopul recuperării creanţei lor.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, dreptul de retenție asupra imobilului, fiind accesoriu obligației pe care o garantează, încetează să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie, iar proprietarul imobilului este îndreptăţită să o ceară.

Secția I civilă, decizia nr. 3088 din 3 iunie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10.01.2008, reclamanta Academia Română a chemat în judecată pârâţii C.C. şi I.V., solicitând eliberarea imobilului situat în Bucureşti, obligarea pârâţilor la plata sumei de 90.000 euro (echivalent în lei la cursul BNR), reprezentând chirie neachitată pentru imobilul menţionat mai sus, în perioada 2004 – până în prezent.

Pârâţii au depus întâmpinare, prin care au invocat necompetenţa materială în soluţionarea acţiunii, necesitatea timbrării la valoare a capătului de cerere privind plata sumei de 90.000 euro, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere privind chiria neachitată de pârâţi din anul 2004, excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect eliberarea imobilului, în raport de sentinţa civilă nr. 4366 din 07.07.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Prin cererea depusă la termenul din 13.06.2008, intitulată „Precizări”, reclamanta a susţinut că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 şi art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997; şi-a restrâns capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil, doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008; a precizat modul de calcul al pretenţiilor în cuantum de 90.000 euro, arătând că a avut în vedere un preţ mediu al chiriei şi a invocat prescrierea dreptului de retenţie invocat de pârâţi.

La acelaşi termen, reclamanta a depus o altă cerere prin care a solicitat disjungerea primului capăt de cerere, având ca obiect eliberarea imobilului de către pârâţi, invocând dispoziţiile art. 165 C.proc.civ. şi susţinând că nu există autoritate de lucru judecat cu privire la această cerere.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 14.11.2008, instanţa de fond a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului pentru soluţionarea capătului de cerere privind eliberarea imobilului, a disjuns acest capăt de cerere şi l-a trimis spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 386 F din 19.03.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 128.322,76 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii.

Instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4366 din 07.07.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobil, pentru lipsa titlului locativ.

S-a reţinut că, după acest moment, pârâţii au continuat să ocupe imobilul, aspect recunoscut chiar de aceştia prin întâmpinare, cu motivarea existenţei în beneficiul lor a unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata de către reclamantă a sumei ce a reprezentat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului.

Din actele depuse, instanţa a constatat că reclamanta este proprietara exclusivă a imobilului ocupat de pârâţi, iar în condiţiile în care aceştia nu deţin un titlu pentru ocuparea imobilului, s-a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 998 C.civ., potrivit cărora orice faptă a omului care a cauzat altuia un prejudiciu, obligă pe acela care l-a ocazionat, a-l repara.

Cu privire la întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, ce se impune a fi reparat de către pârâţi, instanţa a reţinut că acesta a fost stabilit printr-un raport de expertiză de specialitate şi este în cuantum de 128.322,76 euro, fiind calculat în raport de nivelul chiriilor practicate pentru imobile asemănătoare situate în aceeaşi zonă.

Apărările pârâţilor în sensul că reclamanta nu le-a achitat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului, reţinută expres în sentinţa anterioară de evacuare, în baza căreia au beneficiat şi de un drept de retenţie, au fost apreciate de instanţa de fond ca fiind neîntemeiate, deoarece suma datorată de reclamantă s-a compensat cu suma datorată de pârâţi cu titlu de chirie, situaţie care face ca dreptul de retenţie să nu mai subziste.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 307 A din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Imobilul în litigiu este proprietatea privată a intimatei reclamante, astfel cum rezultă din actul de donaţie autentificat sub nr. 2768/1962.

Prin contractul de închiriere nr. 836/1987, imobilul a fost închiriat de intimata reclamantă apelanţilor pârâţi, părţile convenind expres ca apelanţii pârâţi, în calitate de locatari, să efectueze reparaţiile necesare readucerii clădirii şi instalaţiilor în bună stare, sumele astfel cheltuite urmând a fi compensate ulterior cu chiria datorată pentru imobil.

La momentul compensării complete a contravalorii chiriei cu cea a lucrărilor executate, locatarul se obliga să achite lunar contravaloarea chiriei către proprietar în modalitatea prevăzută expres în contract.

În anul 1992 s-a purtat între părţi un proces finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 4366 din 07.07.1995 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobil, pentru lipsa titlului locativ, s-a constatat că aceştia au efectuat la imobil îmbunătăţiri în valoare de 32.846.501 lei, a fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor această sumă, s-a recunoscut în favoarea pârâţilor un drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea contravalorii îmbunătăţirilor de către reclamantă.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că pârâţii au efectuat îmbunătăţiri la imobil în valoare de 32.846.501 lei, ultimele lucrări fiind efectuate la începutul anului 1990, dreptul locativ al pârâţilor asupra imobilului proprietatea reclamantei a încetat, dar şi faptul că locaţiunii convenită de părţi nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 17/1994, privind prelungirea contractelor de închiriere, deoarece nu a existat un contract de închiriere încheiat în baza Legii nr. 5/1973.

Prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, aferentă perioadei 10.01.2005-10.01.2008, susţinând că aceştia refuză nelegal să elibereze imobilul.

Nu s-a solicitat prin acţiune constatarea unui drept de creanţă al reclamantei, constând în contravaloarea chiriei datorată de pârâţi pentru imobil, după pronunţarea sentinţei de evacuare şi constatarea compensării unui astfel de drept cu dreptul de creanţă recunoscut în favoarea pârâţilor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, critica formulată de apelanţi în acest sens fiind întemeiată.

Considerentele instanţei de fond referitoare la o astfel de compensare sunt evident străine pricinii şi au fost înlăturate, nulitatea sentinţei fondului pentru acest motiv neputând fi reţinută de instanţa de apel, câtă vreme, în dispozitivul hotărârii, nu se regăsesc menţiuni exprese privind constatarea unui astfel de drept de creanţă şi compensarea acestuia cu dreptul de creanţă constatat în favoarea apelanţilor pârâţi prin sentinţa irevocabilă mai sus menţionată.

În apărare, faţă de cererea intimatei reclamante privind plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, apelanţii pârâţi au susţinut, atât la fond, cât şi prin motivele de apel, că ocupă imobilul în baza dreptului de retenţie recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995, fiindcă reclamanta nu le-a plătit contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri până la a cărei achitare a fost recunoscut dreptul de retenţie, situaţie în care nu pot fi obligaţi la plata vreunei chirii sau a lipsei de folosinţă pentru imobil.

Prin cererea precizatoare de acţiune depusă la instanţa de fond, reclamanta a invocat prescripţia dreptului de retenţie invocat de pârâţi, ca efect al prescripţiei dreptului acestora de a solicita executarea creanţei ce a stat la baza instituirii acestui drept.

În aceste condiţii este neîntemeiată susţinerea apelanţilor pârâţi, cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, privind inadmisibilitatea invocării acestei excepţii de către intimata reclamantă direct în apel, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 294 şi art. 296 C.proc.civ.

Instanţa de fond nu a soluţionat această excepţie, dar intimata reclamantă, singura afectată prin omisiunea primei instanţe nu a declarat apel, reiterând în cadrul apelului declarat de apelanţii pârâţi aceiaşi excepţie prin întâmpinare.

Până la modificarea Codului civil în anul 2009, excepţia prescripţiei extinctive era reglementată ca o excepţie de ordine publică, de la regulile căreia părţile nu puteau deroga şi care putea fi invocată, de persoana interesată, în orice stare a pricinii şi chiar de judecător din oficiu.

Este adevărat că potrivit actualei reglementări excepţia prescripţiei extinctive este o excepţie de ordine privată, dar această reglementare nu se aplică cauzei de faţă, conform Legii nr. 71/2011, motiv pentru care, Curtea a apreciat că excepţia putea fi reiterată de intimaţii apelanţi în apel şi se impune a fi soluţionată de instanţa de control judiciar.

Din probele administrate a rezultat că, prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a recunoscut în favoarea apelanţilor pârâţi un drept de retenţie asupra imobilului în litigiu, proprietatea intimatei reclamante, până la achitarea de către aceasta din urmă a sumei de 32.846.501 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri la imobil făcute de apelanţii pârâţi.

Ca drept real imperfect, dreptul de retenţie reprezintă o garanţie pur pasivă în virtutea căreia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv până ce proprietarul bunului îi restituie sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Un astfel de drept este accesoriu obligaţiei pe care o garantează, motiv pentru care stingerea obligaţiei de plată ca efect al prescripţiei extinctive atrage în mod firesc şi stingerea dreptului de retenţie accesoriu.

Conform art. 6 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Sentinţa civila nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin care s-a recunoscut în favoarea apelanţilor pârâţi dreptul de a primi de la intimata reclamantă suma de 32.846.501 lei şi dreptul de retenţie asupra imobilului în litigiu a devenit executorie la data de 27.11.1995, când Tribunalul Bucureşti a dispus prin decizia civilă 2678/A/1995 anularea ca netimbrată a cererii de apel formulată de pârâţi împotriva sentinţei.

Termenul de prescripţie extinctivă, în care apelanţii pârâţi puteau cere executarea silită a dreptului de creanţă recunoscut în favoarea lor prin această sentinţă, s-a împlinit la data de 27.11.1998, aceasta fiind şi data la care dreptul de retenţie asupra imobilului, recunoscut în favoarea lor ca un mod de garantare a executării dreptului de creanţă a încetat să mai existe.

Este adevărat că prin acţiune, intimata reclamantă a susţinut că în perioada 1995-2004 ar fi avut loc o compensare a dreptului de creanţă recunoscut în favoarea intimaţilor pârâţi prin sentinţa civilă nr. 4366/1995, compensaţie negată de apelanţii pârâţi, dar aceasta nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaştere a dreptului intimaţilor reclamanţi, de natura celei prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care să ducă la întreruperea prescripţiei, deoarece a fost făcută mult după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă mai sus menţionat.

Textul are în vedere întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia nu şi prin recunoaşterea dreptului făcută după ce termenul de prescripţie s-a împlinit.

O astfel de recunoaştere ar putea fi relevantă doar în aprecierea caracterului licit al ocupării imobilului de către pârâţi în perioada 1995-2004, care excede însă obiectului litigiului de faţă, prin acţiune reclamanta solicitând obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă pentru imobil aferentă perioadei 10.01.2005-10.01.2008.

Din probele administrate, inclusiv corespondenţă purtată între părţi, a rezultat că apelanţii pârâţi au ocupat în toată această perioadă imobilul proprietatea exclusivă a intimatei reclamante, situat în Bucureşti, fără titlu şi fără să aibă, în acest sens, acordul intimatei.

Lipsa titlului apelanţilor pârâţi nu poate fi acoperită de aceştia prin invocarea dreptului de retenţie recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în condiţiile în care acest drept era stins prin prescrierea executării dreptului de creanţă pe care îl garanta, iar lipsa acordului proprietarului imobilului rezultă din corespondenţa purtată între părţi în toată această perioadă, prin care intimata reclamantă solicita apelanţilor pârâţi să elibereze imobilul, iar aceştia din urmă, sub diferite pretexte solicitau clemenţă, promiţând că îşi vor rezolva problema locativă.

Art. 998 şi 999 C.civ. reglementează răspunderea civilă delictuală a celor care prin fapta lor, prin neglijenţă sau prin imprudenţă, cauzează altuia un prejudiciu, situaţie în care, în mod corect instanţa a apreciat că sunt incidente în cauză aceste texte legale.

Fapta ilicită a apelanţilor pârâţi constă în ocuparea de către aceştia a imobilului, în toată perioada menţionată în acţiunea precizată, fără titlu şi fără acordul proprietarului.

Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante, care constă în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului şi se impune a fi reparat de apelanţii pârâţi, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

În stabilirea cuantumului prejudiciului instanţa de fond a avut în vedere concluziile unui raport de expertiză, contestat în apel, atât din punct de vedere al unor condiţii de formă (citarea părţilor), cât şi pe fond, din punct de vedere al criteriilor şi metodei pe baza cărora s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă.

În apel, instanţa a încuviinţat efectuarea unui alt raport de expertiză, dar, întrucât acesta a concluzionat în sensul unei valori mai mare a prejudiciului reactualizat, Curtea nu a ţinut seama de acesta, în raport de dispoziţiile art. 296 C.proc.civ. care interzic instanţei înrăutăţirea situaţiei unei părţi în propria cale de atac.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii.

I. S-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ., în sensul că prin admiterea excepţiei prescripţiei invocată de intimata reclamantă în apel, au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

S-a susţinut că intimata reclamantă a invocat această excepţie ca apărare de fond în legătură cu unul din motivele de apel formulate, în condiţiile în care această cale de atac a fost exercitată de pârâţi. în aceste condiţii, prin invocarea acestei excepţii se tinde la admiterea căii de atac a apelului, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul referitor la crearea unei situaţii mai grele în propria cale de atac, non reformaţio inpejus.

În concluzie, s-a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei invocată de intimata reclamantă, deoarece încalcă principiul non reformatio in pejus.

O a doua critică a vizat faptul că, în speţă, dreptul de retenţie nu s-a stins ca urmare a prescripţiei extinctive, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

S-a susţinut, în acest sens, că prescripţia extinctivă nu operează de drept, ci numai la cererea persoanei interesate, iar instanţa nu o poate invoca din oficiu. Aşa fiind, reclamanta trebuia să solicite instanţei să constate intervenirea prescripţiei extinctive în privinţa dreptului de retenţie. În condiţiile în care nu a făcut acest lucru în momentul în care pârâţii au invocat acest drept de retenţie ca mijloc de apărare, invocând doar aspecte de fond, reclamanta a renunţat la acest beneficiu.

Drept consecinţă, excepţia prescripţiei nu poate fi invocată direct în apel, nefiind vorba de o excepţie absolută de ordine publică care să poată fi invocată în orice stadiu al pricinii.

Instanţa de apel a reţinut în considerente că printr-o cerere precizatoare depusă în faţa instanţei de fond reclamanta ar fi arătat că dreptul de retenție este prescris şi, prin urmare, chiar dacă instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la această excepţie, intimata-reclamantă poate reitera această excepţie în apel.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate, în primul rând, pentru că reclamanta nu a solicitat instanţei de fond să constate că a intervenit prescripţia extinctivă în privinţa dreptului de retenție. Faptul că a făcut o simplă afirmaţie legată de prescripţie în cadrul unei cereri precizatoare nu echivalează cu o astfel de solicitare, dovadă că instanţa de fond nici nu a analizat-o în vreun fel.

În al doilea rând, partea care a câştigat procesul poate reitera în apel, în apărare, acele excepţii care au fost invocate şi respinse de instanţa de fond.

În speţă, nu se justifică o asemenea ipoteză, deoarece reclamanta nu a invocat excepţia prescripţiei ca excepţie de procedură în faţa instanţei de fond şi din acest motiv, instanţa de fond nu a soluţionat în vreun fel respectiva excepţie.

S-a criticat, în continuare, soluţia instanţei de apel potrivit căreia dreptul de retenție s-a stins prin prescripţie.

Recurenţii pârâţi au arătat că dreptul de retenție a existat până la data predării imobilului de către aceştia de bună voie, respectiv până la data de 16.03.2009, abia de la această dată începând să curgă termenul de prescripţie de 3 ani. Acţiunea de faţă fiind formulată în anul 2008, iar pretenţiile reclamantei referindu-se la perioada 2004 – până la data predării imobilului, deci tocmai pe parcursul exercitării dreptului de retenție de către pârâţi nu se pune problema prescripţiei în legătură cu acest drept.

În al doilea rând, pe întreaga perioadă în care creditorul retentor rămâne în stăpânirea bunului cursul prescripţiei este întrerupt.

Drept consecinţă, în realitate, nici nu se pune problema împlinirii termenului de prescripţie şi, implicit, cea a unei posibile stingeri a dreptului de retenție. Faptul că bunul rămâne în retenția creditorului este doar rezultatul manifestării de voinţă a proprietarului care este în măsură să pună capăt oricând situaţiei juridice create prin invocarea retenţiei, achitând datoria faţă de retentor. Dacă proprietarul optează să lase bunul în detenţia retentorului s-a arătat că acest lucru echivalează cu o recunoaştere tacită şi permanentă a datoriei care are efect întreruptiv de prescripţie.

II. S-au invocat, în continuare, motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9. C.proc.civ. în sensul că a fost interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi au fost aplicate greşit dispoziţiile legale care stabilesc regimul juridic al dreptului de retenţie.

S-a arătat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C.civ., deoarece pe perioada cât subzistă dreptul de retenţie, până la momentul predării bunului imobil, în opinia recurenţilor pârâţi, intimata reclamantă nu are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indiferent de faptele şi actele retentorului.

O altă critică a vizat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., respectiv instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care a încuviinţat un raport de contra-expertiză, iar soluţia de a nu ţine cont de acesta, cu motivarea că valoarea prejudiciului stabilită prin acest raport este mult mai mare, este nelegală. În realitate, sumele stabilite prin acest raport de contra-expertiză sunt mult mai mici în oricare dintre variante şi trebuiau să fie avute în vedere de instanţa de apel.

S-a susţinut, în subsidiar, că în cazul în care instanţa ar considera că trebuie avute în vedere sumele neactualizate, suma la care puteau fi obligaţi pârâţii nu putea depăşi valoarea chiriei aşa cum este aceasta menţionată în adresa emisă de SC C. SA, respectiv suma de 7788,55 Ron.

Astfel, aşa cum s-a reţinut, valoarea chiriei potrivit adresei emise de SC C. SA pentru perioada 10.01.2005-10.01.2008 este de 7788.55 Ron. Potrivit raţionamentului făcut de instanţă, dacă din această sumă se scade creanţa pârâţilor în valoare de 32.846.501 Rol (3.284,50 Ron), rezultă o diferenţă de 4504.5 Ron.

Aşa fiind, într-un al doilea subsidiar, chiar aplicând raţionamentul greşit al instanţelor de apel şi de fond, în sensul că pe perioada exercitării dreptului de retenţie pârâţii datorează totuşi lipsa de folosinţă a imobilului şi că a operat o compensare între creanţa lor şi creanţa reclamantei constând în lipsa de folosinţă, diferenţa de sumă la care puteau fi obligaţi pârâţii în urma compensării era de 4504.5 Ron.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs, ce vizează încălcarea principiului de drept non reformatio in pejus, este nefondat.

Recurenţii pârâţi au susţinut că prin invocarea excepţiei prescripţiei de către intimata reclamantă se tinde la admiterea căii de atac formulată de pârâţi, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul referitor la crearea unei situaţii mai grele în propria cale de atac, non reformatio in pejus.

Principiul non reformatio in pejus presupune că părţii care a declarat apel nu i se poate crea o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată. Raţiunea acestui principiu este aceea de a nu descuraja partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute de lege, prin crearea perspectivei obţinerii unei soluţii mai puţin favorabile decât cea care o nemulţumeşte.

Această regulă se aplică, aşadar, atât în cazul când se impune adoptarea uneia din soluţiile prevăzute de art. 296 teza I C.proc.civ. şi anume, schimbarea sentinţei primei instanţe, cât şi în cazul rejudecării cauzei după desfiinţarea ori anularea sentinţei, dispuse în baza art. 297 C.proc.civ.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 296 C.proc.civ. prin agravarea situaţiei pârâţilor în propria cale de atac şi, de aici, incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ., astfel cum au susţinut apelanţii pârâţi, în condiţiile în care, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, aşa cum a fost precizată, iar instanţa de apel a pronunţat aceeaşi soluţie, respingând apelul pârâţilor, completând motivarea cu noi argumente, astfel încât situaţia pârâţilor a rămas neschimbată şi, deci, aceştia nu au suferit nicio vătămare procesuală.

S-a susţinut că, în speţă, pârâţii au invocat şi în faţa instanţei de fond apărarea referitoare la existenţa dreptului lor de retenţie, iar instanţa de fond nu a reţinut că acest drept s-ar fi stins ca efect al prescripţiei extinctive, ci printr-o aşa numită plată ca efect al compensării. Pârâţii au formulat apel împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă prin care a fost admisă acţiunea precizată a reclamantei, fără ca reclamanta să fi invocat excepţia prescripţiei dreptului de retenţie în faţa primei instanţe şi fără să fi declarat apel împotriva soluţiei acesteia.

Susţinerile recurenţilor pârâţi sunt nefondate, deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel, prin cererea precizatoare de acţiune depusă la instanţa de fond, reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia dreptului de retenție invocat în apărare de către pârâţi, ca efect al prescripţiei dreptului acestora de a solicita executarea creanţei ce a stat la baza instituirii acestui drept.

Instanţa de fond nu a soluţionat această excepţie, dar intimata reclamantă, singura afectată prin omisiunea primei instanţe, nu a declarat apel, reiterând în cadrul apelului declarat de apelanţii pârâţi, prin întâmpinare, aceeaşi apărare (excepţie).

Statuând în considerentele hotărârii pronunţate, că lipsa titlului apelanţilor pârâţi nu poate fi acoperită de aceştia prin invocarea dreptului de retenție recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în condiţiile în care acest drept era stins prin prescrierea executării dreptului de creanţă pe care îl garanta, instanţa de apel nu a admis excepţia prescripţiei, aşa cum în mod greşit susţin recurenţii pârâţi, deoarece aceasta nu se regăseşte ca atare în dispozitivul hotărârii pronunţate, ci a analizat numai o apărare formulată de intimata reclamantă prin întâmpinare la primul motiv de apel, în confirmarea soluţiei pronunţate de prima instanţă, potrivit căreia pârâţii datorează chirie în cauză.

Pentru toate aceste considerente, nu se poate reţine agravarea situaţiei pârâţilor în propria cale de atac, care ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C.proc.civ. şi ar atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C.proc.civ., motivul de recurs astfel invocat fiind nefondat.

Argumentele aduse în susţinerea celei de-a doua critici de recurs, referitoare la modalitatea în care a fost invocată şi analizată prescrierea dreptului de retenție, nu corespund realităţii, urmând a fi înlăturate de instanţa de control judiciar.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe pârâţii au arătat că, urmare sentinţei civile nr. 4366/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, sunt beneficiarii unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la plata efectivă a sumei de bani stabilită în favoarea acestora prin acest titlu.

Prin cererea depusă la termenul de judecată din 13.06.2008, reclamanta a făcut precizări cu privire la timbraj; cu privire la obiectul cererii, restrângându-şi pretenţiile privind contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil, doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008; a precizat modul de calcul al pretenţiilor în cuantum de 90.000 euro, arătând că a avut în vedere un preţ mediu al chiriei şi a învederat prescrierea dreptului de retenție invocat de pârâţi prin întâmpinare.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate, că apărările pârâţilor în sensul că reclamanta nu le-a achitat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului, reţinută expres în sentinţa anterioară de evacuare, în baza căreia au beneficiat de dreptul de retenție, nu sunt întemeiate, deoarece suma datorată de reclamantă s-a compensat cu suma datorată de pârâţi cu titlu de chirie, situaţie care face ca dreptul de retenție să nu mai subziste.

Pârâţii au declarat apel împotriva acestei hotărâri şi au invocat argumentat, într-o primă critică de apel, că au ocupat imobilul în temeiul dreptului de retenție, iar pe perioada exercitării acestui drept nu se datorează nici chirie şi nici contravaloarea lipsei de folosinţă, fiind vorba de exercitarea unui drept real de garanţie imperfect.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat cu privire la prima critică de apel, susţinând că dreptul de retenție invocat de apelanţii pârâţi s-a stins la împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani (termen care a început să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti care l-a recunoscut).

Instanţa de apel a analizat motivul de apel şi a răspuns apărării intimatei reclamante în acest sens, fără pretenţia de a fi soluţionat o excepţie absolută, peremptorie şi dirimantă, care nu se regăseşte de altfel, în mod separat, în dispozitivul hotărârii pronunţate.

Prin urmare, toate susţinerile relative la modalitatea în care ar fi fost invocată şi analizată excepţia prescrierii dreptului de retenție al apelanţilor pârâţi sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

Referitor la considerentele instanţei de apel, potrivit cărora dreptul de retenție s-a stins prin prescripţie, Înalta Curte a constatat că sunt corecte. Dreptul de retenție, ca garanţie reală imperfectă, are scopul de a garanta creanţa şi a sancţiona pe debitorul rău platnic.

De la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenție (sentinţa civilă nr. 4366/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti) intimata reclamantă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului până la achitarea creanţei stabilită în sarcina acesteia.

Retentorii bunului, recurenţii pârâţi în cauză, ar fi putut cere, însă, înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a acestui titlu, în scopul recuperării creanţei lor, lucru pe care nu l-au făcut.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi ca un mod de garantare a executării dreptului lor de creanţă, a încetat să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară.

Faptul că nu s-a cerut executarea silită a creanţei în termenul de 3 ani şi faptul că recurenţii pârâţi au continuat să stea în imobil după împlinirea acestui termen, nu înseamnă că a operat întreruperea termenului de prescripţie până la data predării imobilului de către pârâţi de bună voie, respectiv până la data de 16.03.2009, susţinerile recurenţilor pârâţi în acest sens şi cele în sensul că, abia de la această dată începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, neavând nici un fundament legal.

Nu poate fi primit raţionamentul recurenţilor bazat pe o eventuală recunoaştere tacită şi permanentă a datoriei, ca fiind rezultatul manifestării de voinţă a proprietarului, singurul în măsură să pună capăt oricând situaţiei juridice create prin invocarea retenţiei, achitând datoria faţă de retentor, situaţie care ar avea efect întreruptiv de prescripţie.

În speţă, faptul că bunul a rămas în retenţia creditorilor pârâţi nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaştere a dreptului de natura celei prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care să ducă la întreruperea prescripţiei, deoarece nu a fost făcută de bună voie, ci în baza unei hotărâri judecătoreşti, care a stabilit obligaţiile corelative ale părţilor, şi care trebuia pusă în executare în termenul legal de prescripţie.

Textul are în vedere întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia de bună voie şi nu în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., s-a constatat că susţinerile recurenţilor pârâţi nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă exclusiv, la greşita aplicare a dispoziţiilor legale care stabilesc regimul juridic al prescripţiei extinctive şi a dreptului de retenție. O asemenea susţinere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat.

În ceea ce priveşte critica încadrată juridic în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care stabilesc regimul juridic al dreptului de retenție Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nu este fondată.

Subsumând argumentele aduse în susţinerea acestei critici, Înalta Curte a constatat dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.

Din situaţia de fapt reţinută în speţă, rezultă că prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, proprietatea intimatei reclamante, până la achitarea de către aceasta din urmă a sumei de 32.846.501 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri la imobil făcute de apelanţii pârâţi.

Acest titlu nu a fost pus în executare în termenul general prescripţie. Conform art. 6 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Prin urmare, un astfel de drept fiind accesoriu obligaţiei pe care o garantează, stingerea obligaţiei de plată ca efect al prescripţiei extinctive atrage în mod firesc şi stingerea dreptului de retenție accesoriu.

Instanţele de judecată anterioare nu au reţinut eronat că pârâţii datorau chirie pe toată perioada exercitării dreptului de retenție, aşa cum susţin recurenţii pârâţi, în condiţiile în care, în speţă, s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele ce preced, de la împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi ca un mod de garantare a executării dreptului lor de creanţă, a încetat să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie/contravaloarea lipsei de folosinţă, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară înlăuntrul termenului de prescripţie.

Critica referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C.civ., deoarece pe perioada cât subzistă dreptul de retenție, până la momentul predării bunului de bună voie, intimata reclamantă nu are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indiferent de faptele şi actele retentorului, este nefondată, deoarece aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenţie intimata reclamantă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului, însă numai până la data expirării termenului în care se putea cere executarea silită a titlului executoriu.

Retentorii bunului, recurenţii pârâţi în cauză, ar fi putut cere, înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a acestui titlu, în scopul recuperării creanţei lor, lucru pe care nu l-au făcut.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, recurenţii pârâţi datorează chirie, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară. În speţă s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil, pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008.

Dacă pe perioada de exercitare a dreptului de retenţie (de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de instituire a acestui drept până la împlinirea termenului de prescripţie a executării silite a acestui titlu) intimata reclamantă nu are dreptul la fructe, după această perioadă intimata reclamantă are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, cu menţiunea ca acţiunea în justiţie să fie exercitată în termenul legal de prescripţie.

Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în speţă. Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, fapta ilicită a recurenţilor pârâţi constă în ocuparea de către aceştia a imobilului, în toată perioada menţionată în acţiunea precizată, fără titlu şi fără acordul proprietarului.

Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, ce se impune a fi reparat de recurenţii pârâţi.

Critica vizând nelegalitatea raportului de expertiză tehnică care a stabilit cuantumul despăgubirilor este nefondată. Instanţa de apel a reţinut că în stabilirea cuantumului prejudiciului instanţa de fond a avut în vedere concluziile unui raport de expertiză, contestat în apel, atât din punct de vedere al unor condiţii de formă (citarea părţilor), cât şi pe fond, din punct de vedere al criteriilor şi metodei pe baza cărora s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă.

În apel, instanţa a încuviinţat efectuarea unui alt raport de expertiză, dar întrucât acesta a concluzionat în sensul unei valori mai mare a prejudiciului reactualizat, Curtea nu a ţinut seama de acesta, având în vedere dispoziţiile art. 296 C.proc.civ. care interzic instanţei înrăutăţirea situaţiei unei părţi în propria cale de atac.

Având în vedere că raportul de expertiză efectuat în apel de expert tehnic judiciar ing. T.C., ca şi expertiza contabilă efectuată de expert contabil I.N. au concluzionat în sensul unor sume mai mari decât suma de 128.322,76 Euro stabilită în sarcina pârâţilor prin primul raport de expertiză efectuat la instanţa de fond, în mod corect s-a făcut aplicarea principiului non reformaţio inpejus.

Nu putea fi luată în considerare lipsa de folosinţă calculată în funcţie de cuantumul chiriei stabilită prin contractul de locaţiune încheiat în temeiul Legii nr. 5/1973, întrucât nu a existat un asemenea contract de închiriere încheiat în baza acestei legi, contrar susţinerilor nefondate ale recurenţilor pârâţi.

Totodată, criticile aduse raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, ca fiind lovit de nulitate absolută, au fost înlăturate, deoarece în apel s-a dispus efectuarea unor noi expertize de specialitate, care au fost însă înlăturate de instanţă pe considerentul neagravării situaţiei apelanţilor pârâţi în propria cale de atac.

De asemenea, criticile aduse modului în care instanţele anterioare au concluzionat asupra sumei de 128.322.76 Euro stabilită în sarcina pârâţilor cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă prin raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond, menţinut prin soluţia instanţei de apel pentru perioada cuprinsă între 10.01.2005-10.01.2008, au fost înlăturate, pe de o parte, deoarece au fost formulate în subsidiar în cazul în care se va admite recursul, iar recursul pendinte urmează a fi respins, iar pe de altă parte, pentru că nu se încadrează în criticile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ., această analiză implicând un control de netemeinicie asupra hotărârii, incompatibil cu structura căii de atac a recursului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută în speţă, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâţi.

.