Decizie ICCJ.Contract de asigurare. Refuzul asigurătorului de plată a despăgubirii. Condiţii şi efecte

Noul Cod civil, art. 1269, art. 1270

Clauza dintr-un contract de asigurare prin care părţile au prevăzut faptul că asiguratul are obligaţia să reclame evenimentul cel mai târziu în termen de 5 zile de la data producerii riscului asigurat, asigurătorul având dreptul să refuze plata despăgubirii dacă din cauza nerespectării acestor prevederi nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei, nu exonerează asigurătorul de obligaţia de plată a despăgubirilor, fiind nelegală soluţia instanţelor inferioare de respingere a acţiunii în despăgubire formulată de asigurat, în condiţiile în care asigurătorul nu a dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3962 din 11 decembrie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 376 din 8.07.2013 pronunţată de Tribunalul Teleorman, Secţia civilă, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă şi ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC D.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.R. – A.V.I.G. SA şi intervenient în nume propriu BRD G.S.G. – Sucursala Turnu Măgurele, pentru neîndeplinirea procedurii de înştiinţare prevăzută de art. 13.1.2 şi 13.1.3. din contractul de asigurare seria CA nr.0063323 din 17.11.2011.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta, în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. a declarat apel.

Curtea, verificând legalitatea şi temeinicia lucrărilor dosarului de fond potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele motive:

La data de 17.11.2011 între pârâtă, în calitate de asigurător, şi reclamantă, în calitate de asigurat, s-a încheiat contractul de asigurare seria CA nr. 0063323 pentru cultura de rapiţă de pe o suprafaţă de 270 ha.

Conform art. 11.3 din contract (Cap. XI) apelanta-reclamantă în calitate de asigurat avea obligaţia de a înştiinţa în scris sucursala asigurătorului care a emis asigurarea, cel mai târziu în 5 zile de la data producerii riscului asigurat, cu privire la cazurile de pagube.

În art. 13.1 (cap. XIII) părţile au prevăzut procedura de constatare şi evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirilor.

Astfel, în art. 13.1.1. s-a prevăzut: „Constatarea producerii evenimentelor asigurate, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor se fac de către reprezentanţii sau împuterniciţi ai Asiguratorului, ca urmare a avizării producerii daunei în prezenţa Asiguratului sau a împuternicitului acestuia”.

Deci, potrivit clauzei 11.3 din contract, în cazul producerii evenimentului asigurat, pentru declanşarea procedurii de evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirilor, apelantei-reclamante, în calitate de asigurat îi revenea obligaţia înştiinţării în scris, în termen de cel mult 5 zile, de la data respectivă, a asigurătorului-pârât despre producerea evenimentului.

În cauza de faţă, deşi apelantul-reclamant nu conferă acestei clauze contractuale forţa juridică obligatorie prevăzută de art. 1270 alin. (1) N.C.C., Curtea a considerat că demararea procedurii prevăzută de art. 13.1.1. din convenţia nu se putea face în lipsa înştiinţării scrise a asigurătorului, în termenul convenit.

Analizată din această perspectivă, clauza nr. 11.3 nu exonerează intimata de obligaţia de plată a despăgubirilor, aşa cum greşit consideră apelanta, ci impune în sarcina asiguratului obligaţia înştiinţării în scris, într-un anumit termen a asigurătorului despre producerea unui eveniment dintr-un contract de asigurare, în care acesta din urmă figura ca parte contractantă.

De altfel, este şi logică cronologia desfăşurării evenimentelor, mai întâi înştiinţarea în scris a asigurătorului şi apoi constituirea dosarului de daună.

Cum din înscrisurile existente în dosarul de fond, respectiv înştiinţările din datele de 4.04.2012, 11.04.2012 şi 14.04.2012, nu rezultă cu certitudine faptul că acestea au fost comunicate intimatei-pârâte conform clauzei 11.3, curtea a considerat temeinică şi legală soluţia instanţei de fond.

În acest context, de vreme ce clauzele contractuale menţionate (art. 11.3, 13.1.2., 13.1.3.) au fost încălcate de apelant, iar acesta nu a reuşit să dovedească prin probe concludente şi pertinente certitudinea comunicării, respectiv a confirmării de primire de către intimata-pârâtă a celor trei înştiinţări, curtea, considerând că apelantul nu a respectat procedura obligatorie convenită prin semnarea contractului de asigurare, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 510/2013 din 9 decembrie 2013, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC D.I. SRL.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC D.I. SRL, prin care a solicitat în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurată în sensul admiterii apelului, şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În preambulul cererii de recurs, recurenta a prezentat istoricul cauzei, care nu va fi reluat în sinteză de către instanţă.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, instanţa de apel nu a motivat şi nu a analizat unul dintre cele trei motive de apel invocate, respectiv necercetarea de către instanţa de fond a fondului cauzei.

Din acest punct de vedere, s-a susţinut că prin cererea de apel s-a invocat faptul că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, întrucât nu a analizat dacă au fost sau nu îndeplinite condiţiile de fond pentru acordarea despăgubirilor prevăzute în contractul de asigurare, deşi au fost încuviinţate şi administrate probe pe fondul cauzei, probe care au fost apreciate ca fiind utile soluţionării cauzei.

Tot prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a susţinut existenţa motivelor contradictorii şi străine de natura pricinii cu privire la clauza art. 11.3 din contract, reţinând că aceasta reprezintă temeiul pentru respingerea cererii de despăgubire.

Al doilea motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat cu trimitere la interpretarea greşită a prevederilor contractului încheiat între părţi. Astfel, clauzele din contract care au constituit temeiul respingerii cererii reclamantei nu reprezintă clauze care exonerează de răspundere asigurătorul.

Prevederea de la art. 13.6 din contract este singura care se aplică situaţiei de faţă, potrivit căreia asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii dacă asiguratul nu a înştiinţat în termenul stabilit distrugerea culturii agricole, deşi a avut posibilitatea să o facă, dacă din acest motiv nu s-au putut determina cauza, împrejurările şi întinderea pagubei. Acesta nu reprezintă un caz de excludere, ci un caz particular în care asigurătorul are dreptul să refuze plata.

Recurenta a susţinut că instanţele de fond s-au limitat la a analiza consecinţele lipsei înştiinţării asiguratorului în termenul prevăzut în contract, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 13.6 din contract sus evocate. Din modalitatea de redactare a articolului rezultă că părţile au avut în vedere că întinderea şi cauza pagubei pot fi determinate prin orice alte mijloace, procedura de constatare fiind prevăzută de art. 13.1 din contract. În condiţiile existenţei expertizei extrajudiciare, întinderea şi cauza pagubei puteau fi determinate.

A mai arătat recurenta că nu se poate susţine că a lipsit înştiinţarea asigurătorului, atât timp cât acesta a instrumentat dosarul de daună, invocând chestiuni de fond, şi nu nerespectarea procedurii privind înştiinţarea asigurătorului.

În ce priveşte administrarea probei cu înscrisuri la instanţa de fond, recurenta a susţinut că a efectuat dovezi suficiente în ce priveşte înştiinţarea scrisă din data de 11 aprilie 2014, care a fost transmisă prin fax.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că nu există nicio dispoziţie legală sau contractuală care să justifice respingerea cererii de despăgubire, din acest punct de vedere hotărârea fiind pronunţată fără temei legal.

Intimata-pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în susbsidiar ca neîntemeiat.

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurentei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele :

1. În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a lăsat nesoluţionat fondul cauzei, omiţând să analizeze unul dintre motivele de apel, şi anume cel legat de îndeplinirea condiţiilor de fond pentru acordarea despăgubirilor.

De asemenea, în raport de acest motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut existenţa motivelor contradictorii în considerentele hotărârii, în ce priveşte interpretarea clauzei prevăzută la art. 11.3 din contractul de asigurare.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi a criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că decizia instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în vederea pronunţării, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 261 alin. (1) şi (5) C. proc. civ.

2. În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ajungându-se la concluzia eronată că nerespectarea procedurii înştiinţării în termenul prevăzut în contract exonerează pârâta de la plata despăgubirii solicitată de reclamantă pentru producerea riscului asigurat.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte urmează a examina aceste critici, raportat la art. 1270 C. civ., potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi, ca atare, judecătorii sunt obligaţi să le aplice aşa cum au fost concepute şi redactate de participanţii la încheierea convenţiei. Rezultă din actele dosarului că intimata a refuzat să execute voluntar contractul, opunându-i creditoarei clauze ale convenţiei care în opinia sa îi dau dreptul să nu acorde despăgubiri.

Recurenta a pus în discuţie aplicarea Cap. XIII art. 13.6 din contract, iar intimata i-a opus Cap. XI, art. 11.3, considerând că este îndreptăţită să nu acorde despăgubirile solicitate de reclamanta-recurentă.

Din dispoziţiile cap. XI rezultă că asiguratul are obligaţia să reclame evenimentul cel mai târziu în termen de 5 zile de la data producerii riscului asigurat. Sub cuvânt că aceste dispoziţii nu au fost respectate, s-a reţinut de către instanţele devolutive că deşi această clauză nu exonerează de răspundere, sancţiunea pentru nerespectarea acestei obligaţii dă dreptul asigurătorului să refuze plata primei de asigurare.

Instanţele anterioare au acceptat această susţinere fără să observe dispoziţiile Cap. XIII art. 13.6, care stabilesc că asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei.

Aşadar, instanţele aveau de observat că asigurătorul nu poate opune un refuz de plată a despăgubirii decât în situaţia în care s-ar fi dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia. În alte cuvinte, ignorând aceste prevederi ale clauzei din Cap. XIII art. 13.6 instanţele anterioare au stabilit o situaţie de fapt neconformă cu voinţa manifestată în convenţie, soluţiile fiind rezultatul faptului că nu s-au concentrat pe identificarea intenţiei comune a părţilor la momentul încheierii contractului.

Dintr-un alt punct de vedere, în interpretarea contractului de asigurare, instanţele devolutive au reţinut că asiguratul nu a reuşit să dovedească prin probe concludente şi pertinente certitudinea comunicării de primire de către intimata-pârâtă a celor trei înştiinţări privind producerea riscului asigurat.

Această modalitate de interpretare în favoarea asigurătorului nu constituie o regulă care se aplică fără să se ţină seama de clauzele supuse interpretării. Prin urmare, in dubio pro reo este semnificaţia prevederilor art. 1269 C. civ., care impune ca regulă de interpretare a contractelor atunci când se caută intenţia comună a părţilor.

Prin urmare, interpretarea poate fi făcută şi împotriva asigurătorului.

Revenind la speţa de faţă, se constată că prin adresa de răspuns la concilierea prealabilă, intimata-pârâtă afirmă în mod expres că ,,cultura de rapiţă…la acea dată era deja distrusă în proporţie de 80% conform avizării din data de 4 aprilie 2012”. De asemenea, lipsa de certitudine cu privire la transmiterea înştiinţărilor din datele de 4 aprilie 2012, 11 aprilie 2012 şi 14 aprilie 2012, profită asiguratului – în speţă reclamanta – întrucât intimata-pârâtă neefectuând proba contrară cu referire la adresa emisă de Romtelecom, din care rezultă realizarea unei legături telefonice la sediul asigurătorului.

Conchizând, clauza prevăzută la capitolul XI art. 11.3 nu poate funcţiona decât în condiţiile art. 13.6 din capitolul XIII, care trebuie dovedite de asigurător, iar în aplicarea clauzei respective trebuie avută în vedere buna-credinţă la încheierea contractului şi executarea lui.

3. În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se invocă lipsa de temei legal a hotărârii recurate motivat de faptul că nu există nicio dispoziţie legală sau contractuală care să justifice respingerea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei nu subzistă. Astfel, deşi se face trimitere la lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în realitate, criticile vizează interpretarea clauzelor contractuale, care pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care a fost analizat de către instanţă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare cu recomandarea de a administra probe noi care să stabilească cu exactitate situaţia de fapt în funcţie de intenţia părţilor, concretizată în clauzele contractuale mai sus menţionate.

În temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanţa va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.