Decizia ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 4 din 4 martie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea de vătămare

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 14.993/302/2014, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondent în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, examinând sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a reţinut următoarele:

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta este dezincriminată în situaţia în care, în concret, a produs leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al infracţiunii nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune.

Această opinie se fundamentează pe următoarele argumente:

Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege).

Legalitatea incriminării şi a pedepsei apare ca una dintre cele mai importante limitări ale lui ius puniendi, ea reprezentând principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal.

În dreptul român, principiul legalităţii a dobândit o forţă constituţională.

Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. Constituţia României, după cum se observă, consacră, explicit, doar principiul legalităţii pedepsei, dar acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia că legalitatea incriminării nu ar avea o bază constituţională. Acest din urmă principiu rezultă fără echivoc din coroborarea textului art. 73 alin. (3) lit. h), potrivit căruia doar legea organică poate stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, cu cel din art. 15 alin. (2), care arată că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

La rândul său, Codul penal statuează în art. 1 că: „(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită.”

În activitatea jurisdicţională, principiul legalităţii impune judecătorului două obligaţii esenţiale: interpretarea strictă a legii penale şi interzicerea analogiei (lex stricta), respectiv interzicerea aplicării retroactive a legii (lex praevia).

Prin urmare, dacă principiul neretroactivităţii legii penale este un principiu constituţional, excepţiile trebuie să se înscrie în noţiunea de lege penală sau contravenţională mai favorabilă în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, se încadrează în categoria excepţiilor admise de textul constituţional legea de dezincriminare, legea de amnistie sau graţiere şi legea penală mai favorabilă stricto sensu.

Anterior, retroactivitatea legii de dezincriminare era prevăzută expres în art. 12 alin. 1 din Codul penal din 1969, iar delimitarea incidenţei acestui text de lege se realiza pe baza criteriului de apreciere in abstracto, potrivit căruia exista dezincriminare doar atunci când fapta prevăzută de legea veche nu se mai regăsea sub nicio formă în legea nouă. În această situaţie, aşa cum s-a arătat în doctrină, aprecierea nu se raporta la fapta concretă săvârşită de inculpat, ci la specia în care aceasta se încadra. Astfel, restrângerea sferei de incidenţă a textului de incriminare nu se analiza ca o dezincriminare, ci ca o lege mai favorabilă stricto sensu.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută, în prezent, de art. 4 din Codul penal, potrivit căruia legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Totodată, noul Cod penal a instituit sistemul aprecierii in concreto, ceea ce înseamnă că legea de dezincriminare se aplică atunci când, sub legea nouă, fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Consacrarea modalităţii de apreciere in concreto s-a realizat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii.

Prin urmare, în contextul actualului Cod penal, intervenţia legii de dezincriminare se face prin aprecierea, în concret, a circumstanţelor de săvârşire a faptei, în sensul că suntem în prezenţa unei dezincriminări, nu doar în situaţia în care legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând corespondent în respectiva lege, ci şi în situaţia în care, prin prevederile legii noi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta.

Examinând prin comparare textele de lege succesive care incriminează infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în varianta normativă ce face obiectul chestiunii de drept, se constată următoarele:

Vechea reglementare delimita infracţiunea de vătămare corporală din culpă în forma-tip, prevăzută de art. 184 alin. 1 din Codul penal anterior, de modalitatea agravată, prevăzută de art. 184 alin. 2 din Codul penal anterior, prin urmarea imediată ce caracteriza latura obiectivă, constând în vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile până la 60 de zile în varianta-tip şi mai mult de 60 de zile pentru varianta agravată. Totodată, prevedea în alin. 3 şi 4 ale aceluiaşi articol ca modalităţi agravate săvârşirea unei vătămări (simple sau grave) ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi.

Sub aspectul urmării imediate, potrivit legii vechi, incriminarea vătămării corporale din culpă viza numai acele fapte care produceau vătămări ce necesitau pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile.

Spre deosebire de textul de lege menţionat, pentru varianta-tip a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (1) din Codul penal, urmarea imediată constă în producerea unor leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a cărei gravitate este evaluată, în noua reglementare, prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, legiuitorul impunând suplimentar noi circumstanţe de comitere a faptei, respectiv 3 condiţii alternative ce caracterizează subiectul activ nemijlocit ca fiind o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive ori în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi o infracţiune.

Cu referire la această formă-tip a infracţiunii, legiuitorul nu a mai prevăzut varianta agravată de săvârşire, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

Analiza chestiunii de drept puse în discuţie porneşte de la premisa că fapta de vătămare corporală din culpă este, în continuare, incriminată prin dispoziţiile art. 196 din Codul penal.

Cu toate acestea, din examinarea comparativă a textelor de lege succesive mai sus menţionate, prin raportare la modul concret de configurare a obiectului chestiunii de drept supuse analizei (faptă produsă printr-un accident rutier care a produs o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de 80-90 de zile), se observă că prevederile legii noi restrâng sfera de incidenţă a textului din vechea reglementare, impunând condiţii suplimentare privind pe autorul infracţiunii.

Pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală ea trebuie să poată fi încadrată în tiparul stabilit de norma nouă de incriminare, ceea ce presupune a se analiza dacă fapta concretă săvârşită de inculpat întruneşte condiţiile de tipicitate specifice noii incriminări.

Tipicitatea reprezintă corespondenţa dintre fapta concret săvârşită de o persoană şi modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, tipicitatea ca primă trăsătură a infracţiunii se constituie într-o garanţie a respectării unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal enunţate anterior. Astfel, tipicitatea asigură în primul rând respectarea principiului legalităţii incriminării, căci o faptă concretă poate fi sancţionată numai dacă ea se regăseşte în descrierea realizată de o normă penală. În acelaşi timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului minimei intervenţii, căci dintre diferitele acţiuni ce se dovedesc la un moment dat antijuridice (contrare ordinii de drept) legiuitorul trebuie să le aducă în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin mijloacele altor ramuri de drept.

Prin urmare, se va reţine lipsa de tipicitate a faptei în ipoteza în care subiectul activ nemijlocit al vătămării corporale din culpă nu se afla, la momentul săvârşirii faptei, sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi o infracţiune, dacă vătămarea a necesitat între 11 şi 90 de zile de îngrijiri medicale.

Neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate conduce la concluzia că fapta comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, ceea ce face aplicabile dispoziţiile art. 4 din Codul penal.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, statuând că:

“Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată.

Stabileşte că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014”.