Decesul conducătorului vehiculului vinovat de producerea accidentului nu este un risc asigurat de poliţa de asigurare RCA.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 3455/2014 Dosar nr. 46242/3/2012/a1

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 6 noiembrie 2014.

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 46242/3/2012, reclamantele A.P.S. şi A.M.D., prin mama sa A.P.S. (reprezentant legal) au chemat în judecată pe pârâta SC A.R. – A.V.I.G. SA solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamanta A.P.S. a sumei de 500.000 RON daune morale şi 30.000 RON daune materiale, la plata către reclamanta A.M.D. a sumei de 500.000 RON daune morale, la plata penalităţilor de întârziere calculate în cuantum de 0,1% pe zi la sumele acordate, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a sumelor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4480 din 29 mai 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamanta A.P.S. a sumei de 3.223 RON, reprezentând daune materiale şi la plata daunelor morale în cuantum de 300.000 RON pentru fiecare dintre cele două reclamante, în total 600.000 RON daune morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a stabilit că fiica şi soţia decedatului asigurat A.P., reclamante în prezenta cauză, sunt îndreptăţite a fi despăgubite având în vedere că minora se afla în întreţinerea acestuia, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Cum calitatea de asigurat este dovedită, despăgubirea, de principiu, este obligatorie, urmând a fi stabilit cuantumul acesteia, pentru a se asigura o protejare corectă şi eficientă a reclamantelor.

Referitor la cuantumul daunelor materiale, prima instanţă a reţinut, din probele administrate, că acestea sunt într-un cuantum mai mic decât cel pretins, apreciind că o parte din bunurile achiziţionate, conform bonurilor depuse la paginile 40-52 ale dosarului, nu sunt destinate acestui eveniment, fiind bunuri de folosinţă personală ale reclamantelor, strecurate probabil din eroare în cumpărăturile generate de înmormântare (pastă de dinţi, şampon, gel de duş, beţişoare urechi). Ca urmare, acestea au fost înlăturate din cuantumul total al cheltuielilor, probate în rest prin aceste bonuri şi prin declaraţia martorului audiat, care a arătat că s-au efectuat pomenirile şi ritualurile religioase legate de înmormântare şi datinile ulterioare.

Prima instanţă a făcut aplicarea art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010 şi a considerat probat, prin aceste mijloace de probă, cuantumul de 3.223 RON.

În ceea ce priveşte daunele morale, aprecierea cuantumului acestora s-a făcut în raport de gradul de rudenie şi, ca atare, de trauma suferită de părţile afectate de consecinţele decesului conducătorului autovehiculului.

Astfel, faţă de vârsta fiicei minore (4 ani) s-a reţinut că trauma acesteia cauzată de pierderea tatălui este foarte mare, fiind de netăgăduit raportul pe care l-ar fi putut avea prezenţa tatălui în viaţa fiicei sale; în plan psihic, copilul poate fi afectat pe parcursul întregii sale vieţi de lipsa modelului patern în viaţa sa.

În ceea ce priveşte pe reclamanta - soţia defunctului, prima instanţă a apreciat că aceasta a rămas văduvă la o vârstă foarte tânără (27 de ani), urmând a se ocupa singură de creşterea şi educarea fiicei sale.

Cum în speţa de faţă este vorba de o legătură de rudenie foarte strânsă, respectiv de fiică şi de soţia supravieţuitoare, prima instanţă a apreciat cuantumul daunelor morale în funcţie de compensarea suferinţelor morale suportate de reclamante şi de confortul sporit al vieţii acestora, ce ar trebui obţinut prin acordarea acestor daune, făcând aplicarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta SC A.R. – A.V.I.G. SA, acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi număr unic 46242/3/2012.

În motivarea apelului pârâta a arătat că decesul conducătorului auto vinovat de producerea accidentului nu este un risc asigurat de poliţa de asigurare RCA. Soţia sau persoanele aflate în întreţinerea conducătorului auto asigurat pot formula pretenţii pentru vătămarea corporală pe care au suferit-o personal sau pentru decesul survenit în accidentul respectiv a unei persoane apropiate, alta decât conducătorul vinovat de producerea accidentului.

Apelanta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 136/1995 şi a susţinut că, pentru a fi admisibilă prezenta acţiune ar trebui să considerăm că şoferul vinovat de producerea accidentului, respectiv soţul şi tatăl reclamantelor, era obligat să le plătească acestora, pentru decesul său, daune morale şi materiale, ceea ce nu poate fi primit.

Au fost invocate şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 27 alin. (2) din Norma CSA, apelanta-pârâtă arătând că în speţă nu se poate reţine o răspundere civilă delictuală a utilizatorului vehiculului (A.P.) faţă de soţia şi fiica sa, răspundere delictuală în baza căreia să le datoreze daune morale şi materiale pentru propriul său deces.

Dispoziţiile art. 26 alin. (4) din Norma CSA nu sunt aplicabile în cauză deoarece reclamantele nu au suferit vătămări corporale în accident, neaflându-se în vehicul, iar daunele solicitate sunt pentru decesul conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, deces ce nu este risc asigurat.

Apelanta-pârâtă a susţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia, nu trebuie interpretate separat de alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol. Acest art. 50 trebuie interpretat în integralitatea sa, din cuprinsul acestuia rezultând, în mod clar, că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească persoanelor păgubite. Or, în cauză, conducătorul vinovat de producerea accidentului nu era obligat să plătească soţiei şi fiicei sale daune morale şi materiale pentru decesul său.

În concluzie, art. 50 alin. (3) se referă la cazul în care soţia sau fiica vinovatului de producerea accidentului s-ar fi aflat în vehicul şi ar fi suferit vătămări corporale sau ar fi solicitat daune morale şi materiale pentru decesul unei persoane apropiate aflată în vehicul, alta decât conducătorul vehiculului.

În subsidiar, în cazul în care se va considera că acţiunea reclamantelor este întemeiată, apelanta-pârâtă a solicitat reducerea cuantumului daunelor materiale cu valoarea produselor de pe bonurile ataşate la dosar ce nu au legătură cu cheltuielile de înmormântare.

În ceea ce priveşte daunele morale, apelanta-pârâtă a solicitat reducerea acestora, ţinând cont că ele au fost acordate într-un cuantum nejustificat de mare, în condiţiile în care daunele morale nu pot constitui motiv de îmbogăţire fără justă cauză, iar soţul, respectiv tatăl reclamantelor a decedat ca urmare a accidentului produs din culpa sa exclusivă.

În drept, apelanta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 2823, art. 2951 şi art. 2962 C. proc. civ.

În cauză intimatele-reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că nu poate fi primită interpretarea dată de apelantă dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Aceasta deoarece, dacă se dorea neacordarea de despăgubiri soţiei/soţului şi persoanelor aflate în întreţinerea şoferului decedat, vinovat de producerea accidentului, acest articol de lege nu ar mai fi existat. Nu ar avea nicio logică juridică introducerea acestui articol doar ca o completare a dispoziţiilor art. 26 din Ordinul nr. 21/2009 al CSA. Câtă vreme textul de lege este clar şi nu face trimiteri, interpretarea legii prin prisma unor norme emise de CSA constituie abatere de la normele de tehnică legislativă.

În ceea ce priveşte criticile apelantei-pârâte referitoare la cuantumul daunelor morale şi materiale acordate de instanţa de fond, intimatele-reclamante au arătat că şi acestea sunt nefondate.

Intimatele - reclamante au depus la dosar practică judiciară.

În şedinţa publică din 14 ianuarie 2014 instanţa de apel a reţinut cauza spre soluţionare, amânând pronunţarea la data de 21 ianuarie 2014, când a constatat ivită divergenţă în soluţionarea apelului cu privire la posibilitatea acordării despăgubirilor către membrii familiei conducătorului auto decedat, vinovat de producerea accidentului, acordând termen la 18 februarie 2014 pentru soluţionarea cauzei în complet de divergenţă, conform art. 257 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 135 din 25 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu majoritate de voturi, a fost admis apelul declarat' de pârâta SC A.R. – A.V.I.G. SA, împotriva sentinţei civile nr. 4480 din 29 mai 2013, pronunţate de secţia a Vl-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 46242/3/2012, având ca obiect pretenţii, în contradictoriu cu intimatele reclamante A.P.S. şi A.M.D., prin reprezentant legal A.P.S., a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, in sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A.P.S. a sumei de 2.984.89 RON contravaloare daune materiale. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa apelată, prima instanţă a dispus obligarea apelantei-pârâtei la plata către intimatele-reclamante a sumei de 3.223 RON reprezentând daune materiale şi la plata a câte 300.000 RON pentru fiecare cu titlu de daune morale, daune acordate ca urmare a decesului numitului A.P. (soţul, respectiv tatăl intimatelor-reclamante), şofer vinovat de producerea accidentului din data de 14 iulie 2011.

Principala critică invocată de apelanta-pârâtă şi la care instanţa de apel a răspuns, vizează aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, respectiv dacă decesul conducătorului auto vinovat de producerea accidentului este un risc asigurat de poliţia RCA, faţă de soţia acestuia şi de persoanele aflate în întreţinerea lui.

Sub acest aspect instanţa de apel cu majoritate, a apreciat că această critică este nefondată.

Astfel, art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 136/1995 prevede: „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului".

Din cuprinsul acestui text de lege rezultă că legiuitorul a reglementat, în cele 3 alineate, trei situaţii distincte în care se acordă despăgubiri urmare a producerii unui eveniment rutier în condiţiile existenţei unei poliţe de asigurare RCA.

Alin. (3) al art. 50 stabileşte că despăgubirile se acordă şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul/soţia sau persoanele care se află în întreţinerea proprietarului sau conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Acest text de lege nu distinge în sensul că acest drept ar exista doar dacă persoanele respective s-ar fi aflat în autovehiculul condus de cel vinovat de producerea accidentului şi ar fi fost vătămate în urma accidentului (cum susţine apelanta-pârâtă).

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca soţul/soţia sau persoanele aflate în întreţinerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului să poată formula pretenţii de despăgubiri doar dacă ar fi fost în vehiculul avariat şi ar fi fost vătămaţi în urma accidentului, atunci alin. (3) al art. 50 nu-şi mai avea rostul căci acele persoane ar fi beneficiat de despăgubiri în baza alin. (1) al art. 50, ca orice altă persoană ce a suferit un prejudiciu.

Prin introducerea alin. (3) legiuitorul a înţeles să reglementeze un caz distinct de acordare a despăgubirilor, acordând acest drept şi persoanelor care, indiferent dacă s-au aflat sau nu în autovehiculul avariat, nu au fost în mod direct, personal, vătămate fizic, însă au suferit un prejudiciu prin decesul conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, prejudiciu ce decurge din calitatea acestora de soţ/soţie sau persoană ce se afla în întreţinerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului.

Se poate vedea că, în cazul reglementat de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, categoria persoanelor ce pot solicita despăgubiri este restrânsă la soţ/soţie şi persoanele aflate în întreţinerea conducătorului auto vinovat.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 5/2010 (aplicabil în raport de data producerii accidentului) nu pot fi interpretate decât în consens cu Legea nr. 136/1995, Ordinul fiind dat în temeiul legii şi neputând cuprinde dispoziţiile contrare.

Cea de-a doua categorie de critici invocate de apelanta-pârâtă au vizat reducerea cuantumului daunelor materiale şi morale acordate de instanţa de fond.

Sub acest aspect, apelanta-pârâtă a susţinut că valoarea daunelor materiale acordare, în cuantum de 3.223 RON, trebuie redusă cu valoarea produselor de pe bonurile ataşate la dosar ce nu au legătură cu cheltuielile de înmormântare.

Apelanta-pârâtă nu a indicat care ar fi cuantumul daunelor materiale ce ar trebui acordate, dar a enumerat ca şi cheltuieli care nu au legătură cu cheltuielile de înmormântare articole precum: scoici, detergent, pastă de dinţi, deodorant, şervetele umede, beţişoare urechi, A. gel, şampon, gel de par umed, periuţa de dinţi, insecticid, spuma de ras, popcorn microunde, spumant, vopsea de păr, odorizant auto, săpun, detergent de vase, bulbi de primăvară, etc.

Având în vedere dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Ordinul CSA nr.5/2010 care prevăd că asigurătorul acordă despăgubiri, în caz de deces, pentru cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi pentru cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative şi verificând bonurile ataşate la dosarul de fond, instanţa de apel a constatat că această critică este întemeiată, valoarea daunelor materiale probate cu documente justificative fiind de 2.984,89 RON şi nicidecum de 3.223 RON.

La valoarea de 2.984,89 RON s-a ajuns prin eliminarea de pe bonurile enumerate de intimata-reclamantă în borderoul de la dosarul de fond (în cuantum total de 3.298,50 RON) a valorii produselor ce nu legătură cu cheltuielile de înmormântare şi datinile religioase ulterioare (- A. gel 14,09 RON; - set 6 suflători 6,99 RONx2 buc=13,98 RON; - insecticid 8 RON; - carte copii 8,99 RON, acuarele 3,19 RON; - L. deo 5,85 RONx3 buc=17,55 RON; - vopsea păr 10,99 RONx2=21,98 RON, discuri demachiante 2,99 RON, odorizant auto 16,99 RON; - tampoane 9,59 RON, burete baie copii 1,69 RON, dischete 2,49 RON, bulbi de primăvară 3,49 RONx2buc=6,98 RON, în total 128,51 RON), precum şi a bonurilor ilizibile ce nu au putut fi verificate pentru a se stabili dacă pot fi încadrate în documente justificative pentru cheltuielile de înmormântare şi datini religioase (bonurile de la poziţiile 16, 31 şi 42 din borderou, în valoare totală de 185,10 RON).

Instanţa de apel nu a înlăturat valoarea tuturor produselor enumerate de apelanta-pârâtă în motivarea apelului, apreciind că achiziţionarea de scoici nu reprezintă cheltuieli voluptorii, acestea fiind alimente şi neexistând nici un criteriu pentru excluderea lor din categoria celor ce se pot achiziţiona în astfel de evenimente, iar achiziţionarea de detergenţi poate fi inclusă în categoria cheltuielilor efectuate cu înmormântarea şi datinile creştineşti ulterioare, fiind indispensabile organizării unui astfel de eveniment. În ceea ce priveşte valoarea produselor cosmetice enumerate de apelantă, instanţa de apel nu a înlăturat-o din cuantumul daunelor materiale acordate deoarece acele produse fac parte din categoria obiectelor personale ce sunt împărţite cu ocazia înmormântării şi a pomenilor ulterioare.

În ceea ce priveşte criticile formulate de apelanta-pârâtă referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă, pe care Ie-a apreciat ca fiind într-un cuantum prea ridicat şi faţă de care a susţinut că „nu trebuie să reprezinte venituri nejustificate pentru reclamante" şi că nu pot constitui motiv de îmbogăţire fără justă cauză, instanţa de apel Ie-a apreciat ca nefondate şi Ie-a înlăturat.

La înlăturarea acestor critici s-a avut în vedere faptul că nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane dragi şi apropiate, traumele create în această situaţie fiind incomensurabile. Practica judiciară în materie este, însă, constantă, în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu. Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare

În condiţii de viaţă mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.

Faţă de aceste criterii generale şi ţinând cont şi de caracteristicile concrete ale speţei, respectiv faptul că intimatele-reclamante sunt soţia şi fiica de 4 ani a defunctului conducător auto, aceasta aflându-se în întreţinerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, vârsta fragedă a minorei şi sarcina mamei de a-i oferi, de una singură, pe o perioadă îndelungată de timp, creşterea şi educaţia necesară, instanţa de apel a apreciat că daunele morale acordate de prima instanţă sunt într-un cuantum care să exprime o compensaţie a suferinţelor morale încercate de reclamante, nereprezentând o îmbogăţire fără justă cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC A.R. – A.V.I.G. SA Bucureşti, aducându-i următoarele critici:

Decesul conducătorului vehiculului vinovat de producerea accidentului nu este un risc asigurat de poliţa de asigurare RCA.

Soţia sau persoanele care se află în întreţinerea conducătorului vehiculului asigurat pot formula pretenţii pentru vătămarea corporală pe care au suferit-o personal sau pentru decesul survenit, în accidentul respectiv, a unei persoane apropiate, alta decât conducătorul vinovat de producerea accidentului.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile acordate de asigurătorul RCA, sunt acele despăgubiri pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare.

Dacă s-ar admite faptul că şoferul vinovat de producerea accidentului trebuie să plătească reclamantelor daune, aceasta ar însemna că el era, de fapt, obligat să plătească daune pentru decesul său.

Asigurătorul nu poate plăti daune morale şi materiale pentru decesul conducătorului vinovat de producerea accidentului.

În acest sens au fost invocate şi prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 1 alin. (1) şi art. 27 alin. (2) din Norma CSA privind asigurările.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va admite recursul, ca fondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a soluţionat cauza făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Astfel, potrivit art. 49 din această lege, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.

Aşadar, despăgubirile se acordă doar pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund doar faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, nu şi pentru prejudiciile pe care le-ar suferi soţia (soţul) sau persoanele care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, prin simplul fapt al morţii sale, aceste despăgubiri putându-se acorda doar în cazul în care persoana decedată, vinovată de producerea accidentului, ar avea o poliţă de asigurare de viaţă, iar beneficiar ar fi soţul (soţia) sau persoanele care se află în întreţinerea sa.

Mai mult, potrivit art. 50 alin. (1) din aceeaşi lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul ar fi obligat să le plătească, cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri, însă, în speţa de faţă, soţia şi fiica decedatului nu au fost păgubite prin vătămare corporală sau deces şi nici prin avarierea ori distrugerea de bunuri, acestea neaflându-se, aşa cum cer dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, nici în vehicul, nici în afara acestuia, evident, în locul în care s-a produs accidentul.

Confuzia care a determinat instanţa de apel să interpreteze alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995, în sensul că prin dispoziţiile acestuia nu se face deosebire între situaţia în care persoanele amintite (soţul sau soţia ori cele aflate în întreţinerea celui vinovat de producerea accidentului) ar fi direct păgubite prin producerea accidentului sau nu ar avea nicio legătură cu accidentul, se datorează următoarelor aspecte:

- în primul rând nu s-a făcut o interpretare sistematică a textelor de lege.

Astfel, art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995, se află în cadrul Capitolului III, intitulat Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, fiind evident, cel puţin din analiza dispoziţiilor art. 49 şi art. 50 alin. (1) şi (2), că asigurătorul acordă despăgubiri doar pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă, doar, de terţe persoane păgubite prin accidente, prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri, dar cu condiţia ca aceste persoane vătămate să se fi aflat fie în interiorul vehiculului, fie în afara vehiculului care a produs accidentul, dar în locul în legătură cu care s-a produs accidentul.

- Alin. (3) al art. 50 a fost interpretat în mod disparat, ca şi când nu ar avea nicio legătură cu celelalte texte de lege, or, este evident faptul că ne aflăm într-o reglementare care se referă la repararea prejudiciilor cauzate de asiguraţi unor terţe persoane, în legătură cu accidentele produse de asigurat, în calitate de conducător al vehiculului respectiv, dar care se aflau fie în vehicul, fie în afara acestuia, dar în legătură cu accidentul.

Nu s-a făcut o interpretare istorică a dispoziţiilor alin. (3) ale art. 50, situaţie în care s-ar fi constatat că acest alineat a fost introdus tocmai datorită faptului că până la modificarea Legii nr. 136/1995 prin Legea nr. 304/2007, nu se acordau despăgubiri soţului (soţiei) sau persoanelor aflate în întreţinerea celui vinovat de producerea accidentului, chiar dacă se aflau în vehicul sau în afara acestuia, dar erau vătămate, în mod direct, prin producerea accidentului.

Aşadar, acest alin. (3) al art. 50 trebuie interpretat doar în sensul că se pot acorda despăgubiri şi soţului (soţiei) ori persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului, dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, suferind pagube prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Cum soţia şi fiica persoanei vinovate de producerea accidentului, în speţa de faţă, nu se aflau în vehicul sau în afara acestuia, cu ocazia producerii accidentului, acestea nu se încadrează în categoria terţelor persoane care pot beneficia de despăgubiri din partea asigurătorului.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi la art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995, va admite recursul, va modifica decizia recurată, va admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 4480 din 29 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va schimba, iar pe fond va respinge acţiunea.

În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe reclamantă la 5.290 RON, cheltuieli de judecată către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC A.R. – A.V.I.G. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 135 din 25 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de SC A.R. – A.V.I.G. SA împotriva sentinţei nr. 4480 din 29 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o schimbă şi, pe fond, respinge acţiunea.

Obligă reclamantele A.P.S. şi A.M.D. prin reprezentant legal A.P.S. la plata sumei de 5.290 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta SC A.R. – A.V.I.G. SA Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 6 noiembrie 2014.