Daune materiale dovedite cu martori. Nemotivare hotarare. Casare cu trimitere.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

 

Decizia nr. 124/2019

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 26 septembrie 2014, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D. SA obligarea acesteia la plata următoarelor sume: către reclamanta A., 1.500.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a defunctei E., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de soţie a defunctului F., 20.000 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de înmormântare şi pomană pentru ambii defuncţi; către reclamantul B., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de fiu al defunctului F., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de frate a defunctei E., 20.000 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de înmormântare şi pomană pentru ambii defuncţi; către reclamantul C., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de fiu al defunctului F., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de frate a defunctei E., 20.000 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de înmormântare şi pomană pentru ambii defuncţi.

Prin Sentinţa civilă nr. 2329 din 23 septembrie 2015, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 euro cu titlu de daune materiale şi a obligat pârâta la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 400.000 euro către A., respectiv câte 200.000 euro către B. şi C.

Prin Decizia nr. 742 din 27 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 900 de RON cu titlu de daune materiale către reclamantul B. şi a redus cuantumul daunelor morale acordate, obligând pârâta la plata sumei de 200.000 euro către A. şi câte 100.000 de euro către reclamanţii B. şi C.

Prin Decizia nr. 651 din 4 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanţii A., B. şi C. şi de pârâta D. SA.

A casat decizia şi a trimis cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelurilor în ceea ce priveşte daunele morale.

Înalta Curte a reţinut, cu privire la considerentele pentru care se impune casarea deciziei atacate, că, potrivit art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, stabilirea despăgubirilor pentru daune morale în cazul decesului unor persoane, se face în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Referitor la acest aspect, în decizia din apel, s-a apreciat, pe de o parte, că daunele morale acordate de prima instanţă, şi cu atât mai mult cele solicitate de către reclamanţi (în calitate de soţie şi mamă, respectiv, fii şi fraţi ai decedaţilor), sunt exagerat de mari, în raport cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar, pe de altă parte, că suma stabilită în apel ar corespunde acestor criterii.

Instanţa de apel a reţinut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale trebuie avute în vedere următoarele criterii, care s-ar verifica numai parţial prin coroborarea probelor administrate în cauză de reclamanţi: relaţia de rudenie dintre reclamanţi şi defuncţi, gradul de afecţiune existent între aceştia, împrejurarea că o parte dintre reclamanţi au locuit şi au gospodărit împreună cu defunctul, împrejurarea că prin decesul celor două persoane a avut loc o dezmembrare a familiei, posibilităţile pe care acesta le aveau anterior decesului, starea familială.

Instanţa de apel nu a indicat care ar fi în medie suma reprezentând daune morale acordată de instanţele din România pentru suferinţa psihică produsă în urma decesului ca urmare a unui accident rutier a rudelor apropiate în situaţii similare celei în cauză şi nici dacă în prezenta cauză ar exista circumstanţe speciale care ar justifica acordarea unor despăgubiri mai mari sau mai mici decât cele care se regăsesc în jurisprudenţa constantă în materie, ţinând cont că recurenta pârâtă susţine că sub acest aspect nu s-a făcut decât dovada rudeniei dintre reclamanţi şi cele două persoane decedate în accidentul în cauză, iar nu şi a altor circumstanţe, din care s-ar putea deduce intensitatea suferinţei produse.

În dosarul de apel, la filele x, au fost depuse mai multe hotărâri judecătoreşti din care se desprinde un anumit cuantum al despăgubirilor pentru daunele morale produse ca urmare a decesului unor persoane în accidente rutiere.

Instanţa de apel nu s-a raportat la aceste hotărâri pentru a justifica, în funcţie de circumstanţele speciale ale cauzei, de ce în prezenta cauză trebuie stabilit un cuantum mai mare sau mai mic decât cel care rezultă din aceste hotărâri judecătoreşti, dar nici nu a menţionat care ar fi cuantumul care s-ar acorda în situaţii similare celor ale reclamanţilor, ce ar rezulta din jurisprudenţa constantă în materie de care ar fi luat cunoştinţă în mod direct în activitatea sa.

În aceste condiţii, s-a reţinut că instanţa de apel nu a analizat criteriul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru producerea daunelor morale în raport de jurisprudenţa naţională în materie, alături de celelalte criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, motiv pentru care s-a dispus casarea hotărârii atacate cu trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 314 interpretat per a contrario C. proc. civ.

În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 1976 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi C. şi de pârâta SC D. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2329 din 23 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov.

Instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului moral, astfel cum a fost stabilit de tribunal, s-a avut în vedere un cuantum valoric rezonabil, dar substanţial, al despăgubirilor pentru prejudiciul moral produs prin fapta ilicită, ce nu trebuie privit ca o sursă de înavuţire pentru reclamanţi, ci, dimpotrivă, trebuie să constituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului produs dar să fie şi de natură a descuraja, pe viitor, o conduită asemănătoare cu cea a şoferului vinovat de producerea accidentului rutier din data de 9 noiembrie 2013 din partea altor persoane.

Din acest ultim punct de vedere, nu se pune problema acordării unor "despăgubiri exemplare", ci doar a unor despăgubiri care să aibă şi o eficienţă practică în realitatea obiectivă, care să fie de natură să descurajeze neglijenţa celor care desfăşoară o anume activitate, precum cea de a conduce autovehicule, în contextul actual, marcat de o creştere substanţială a numărului de accidente rutiere.

Spre deosebire de despăgubirile materiale, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele, măsura în care situaţia familială, profesională şi socială a fost afectată. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei.

La aprecierea tuturor daunelor morale apelanţii au solicitat să se ţină cont atât de legăturile strânse de familie ale reclamanţilor cu defuncţii, de caracterul violent al survenirii decesului, de vârsta defuncţilor, un bărbat în toată puterea şi o tânără în vârstă de numai 27 ani, toate acestea fiind aspecte de natură a accentua trauma psihică a reclamanţilor.

Este fără îndoială faptul că reclamanţii au resimţit în mod negativ dispariţia soţului/fiicei/tatălui/surorii suferind un şoc emoţional foarte puternic.

Este esenţial ca evaluarea prejudiciului să se realizeze sub aspectul efectelor negative suferite de persoanele lezate pe plan fizic şi psihic, astfel încât să nu se rezume la determinarea "preţului" suferinţei - care este inestimabilă, valoarea supremă, respectiv viaţa, fiind lezată, ci să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului pe termen lung şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii persoanelor prejudiciate.

Desigur, suferinţele omeneşti nu pot fi evaluate în bani şi nicio sumă de bani nu va fi suficientă pentru a acoperi pierderea tragică pe care soţia/fraţii au suferit-o, dar instanţa trebuie să aprecieze prejudiciul moral în raport de gravitatea sa incomensurabilă şi importanţa lui la nivelul la care sunt percepute de părţile civile.

Astfel, indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională, echitabilă, adică în aşa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă a prejudiciului moral suferit, având în vedere ceea ce părţile civile au pierdut pe plan fizic, psihic, social şi familial, raportat la ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceştia în momentul respectiv, dar şi în viitor.

Daunele morale sunt daune datorate pentru şocul emoţional, pentru suferinţele psihice, pentru prejudiciul produs prin aceea că părţile civile rămân pentru tot restul vieţii fără cele două.

În mod constant practica judiciară a consacrat acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs în asemenea cazuri, despăgubirile acordate victimelor accidentelor de circulaţie având drept scop tocmai atenuarea suferinţelor îndurate de către acestea.

Sub aspectul acordării daunelor morale de către instanţa de fond, analiza jurisprudenţei în cazuri similare a relevat acordarea unor despăgubiri pentru prejudicii morale în cuantum variabil şi diferit. Cu toate acestea, apelanta solicită a se avea în vedere că instanţele au arătat că, la aprecierea cuantumului acestora trebuie avut în vedere caracterul nu atât reparatoriu, cât în special compensatoriu al despăgubirilor pentru daune morale, care sunt destinate ca, prin crearea unor condiţii de viaţă mai favorabile, să facă posibilă o estompare a pierderii efective suferite şi să permită celor afectaţi de dispariţia unui membru apropiat al familiei să îşi găsească alinare şi echilibru în alte activităţi sau chiar în alte condiţii de trai. (Decizia nr. 692 din 30 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti)

De asemenea, Decizia nr. 1179/2011 a ICCJ statuează principiul judecării în echitate. Astfel, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

Tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că: "Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu se poate constitui un temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral.

Altfel de daune, din morale ar deveni "imorale", ceea ce nu este permis şi nici nu este benefic pentru sănătatea sufletească a persoanelor prejudiciate.

Pentru societatea de asigurări, nu trebuie să reprezinte adevărate pedepse civile fiindcă, în final, rolul său este doar de a asigura o compensare celui prejudiciat.

În acest context, curtea de apel a reţinut că în materia daunelor morale trebuie asigurat un echilibru între necesitatea acordării unor despăgubiri juste, pe de o parte, şi o eventuală îmbogăţire fără just temei, pe de altă parte. (ÎCCJ, Decizia nr. 2129 din 30 mai 2013).

Cuantumul daunelor morale trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu şi a celui material, pe care părţile vătămate deşi l-au solicitat într-un cuantum foarte mare nu l-au dovedit decât într-o mică măsură, ţinându-se cont, aşa cum s-a arătat de criteriile stabilite de legislaţia şi jurisprudenţa din România, dar şi de contextul socioeconomic în care părţile vătămate se află, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind, într-adevăr, atributul instanţei de judecată. (ÎCCJ, Decizia nr. 2129 din 30 mai 2013).

Este adevărat, pe de altă parte, că dimensiunea daunelor morale este dificil de stabilit, însă instanţei de judecată îi revine misiunea că, la calculul sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu, să ţină seama de efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă, iar nicidecum că aceste sume să se constituie în amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victime.

Acordarea acestor daune morale tinde să acopere un prejudiciu moral necuantificabil pecuniar şi, de aceea, întinderea lor nu trebuie să fie excesivă, ci doar să compenseze într-un fel pierderea produsă, pentru a nu cădea, în caz contrar, sub incidenţa îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, indemnizaţia acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte o reparare a acestuia în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii.

Apreciază că suma acordată nu poate depăşi graniţele unor daune morale rezonabile şi funcţia pe care aceste daune morale o au - aceea de compensare pentru partea civilă care a fost supusă unor suferinţe psihice.

Faptul că despăgubirile morale urmează să fie preluate de asigurătorul RCA, în baza unui contract de asigurare, nu poate constitui motiv de amplificare a nivelului acestor despăgubiri. O astfel de abordare, fără justificare în prevederi legale, creează grave inechităţi şi discrepante între diversele categorii de persoane prejudiciate, deşi nu se poate considera că suferinţa pricinuită este mai mică în cazul infracţiunilor (mai ales dacă sunt săvârşite cu intenţie) pentru care nu există un asigurător care să preia plata despăgubirilor morale, lată de ce, la soluţionarea unor asemenea cereri de despăgubiri, trebuie să se ţină seama şi de faptul că infracţiunea a fost săvârşită din culpă, iar nu cu intenţie. Consideră că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, acest aspect are o mare relevanţă, aşa cum a arătat mai sus.

De asemenea, practica judiciară constantă a arătat că instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere la acordarea daunelor morale şi unele criterii obiective, de exemplu raportarea pretenţiilor la condiţiile socioeconomice individuale ale părţilor civile precum şi la nivelul general (venitul mediu la nivel naţional, etc.) astfel încât stabilirea unui cuantum al despăgubirilor să aibă o susţinere obiectivă care să constituie baza pe care se formează intima convingere a judecătorului. În nici un caz, instanţa nu trebuie să se limiteze la a acorda nemotivat, integral sumele solicitate, validându-le necondiţionat.

Instanţele de judecată au arătat în practica lor constantă faptul că, cuantumul despăgubirilor morale acordate trebuie să aibă corespondent în probele administrate în cauză.

Instanţele de judecată au arătat, de asemenea, că:

"Sub aspectul daunelor morale, aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, se va urmări ca acestea să nu aibă caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile de viaţă ale apelanţilor, prin procurarea unor satisfacţii morale, urmând a se avea în vedere şi gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii şi valoarea protejată, respectiv dreptul la viaţă al persoanei. Totodată, acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa psihică şi să conducă la o îmbogăţire fără just temei a persoanelor îndreptăţite sau să se transforme într-o sancţiune pentru societatea de asigurări" (extras din Decizia nr. 1098 din 24 iunie 2015 a CA Bucureşti, secţia a V-a civilă, Dosar nr. x/2014).

În acelaşi sens, în Decizia nr. 1425/2015 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti (Dosar nr. x/2014), instanţa de judecată arată că:

"atât CEDO cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei. în acest sens cu referire la jurisprudenţa instanţei supreme şi a CEDO s-a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit că, «despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora»". Instanţele au mai arătat că, atunci când este analizat caracterul echitabil al unei despăgubiri, trebuie avut în vedere nivelul de trai şi salariul mediu pe economie din România, precum şi faptul că speţa de faţă nu este un caz singular în care se acordă despăgubiri, asigurătorul trebuind să acopere despăgubiri decurgând dintr-un număr din păcate tot mai mare de accidente. Or, dacă tendinţa instanţelor judecătoreşti ar fi de creştere a valorii despăgubirilor, accidentele rutiere cu victime fiind din ce în ce mai numeroase, asigurătorii nu ar mai putea prezenta un grad sigur de solvabilitate. Acestea sunt criterii obiective şi relevante, de care urmează a se ţine seama la evaluarea prejudiciului moral.

În acelaşi sens Curtea de Apel Bucureşti, într-o decizie de speţă, recent pronunţată arată că: "împrejurarea potrivit cu care consecinţele fizice şi psihice încercate de către reclamanţi au fost individualizate valoric şi pe criterii de echilibru, echitate şi rezonabilitate sunt consacrate de jurisprudenţa CEDO." (extras Decizia nr. 1695/2015 a CA. Bucureşti)

În acelaşi sens sunt de menţionat şi cele mai recente hotărâri judecătoreşti depuse de apelanţi, cu titlu de practică judiciară naţională: Sentinţa penală nr. 1831 din 6 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia I penală, prin care sau acordat despăgubiri către părţile civile cu titlu de daune morale în cuantum de 100.000 euro; Sentinţa penală nr. 632 din 12 aprilie 2011 pronunţată de Judecătoria Giurgiu, prin care s-au acordat daune morale în sumă de 500.000 RON (echivalentul a 121.655 euro); Decizia nr. 1496 din 19 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin care s-au acordat daune morale în sumă de 100.000 euro, deşi se solicitase prin acţiunea civilă 1.500.000 euro pentru fiecare părinte şi 2.000.000 euro pentru sora sa, pentru considerentul că:

"persoanele rămase după astfel de întâmplări tragice şi care se constituie părţi civile în cadrul procesului penal nu trebuie să se îmbogăţească în urma decesului rudelor apropiate".

În acest context, instanţa de apel a considerat că sumele acordate cu titlu de daune morale reclamanţilor de către tribunal reprezintă o justă şi echitabilă despăgubire pentru suferinţele pricinuite de pierderea fiicei, soţului, respectiv tatălui.

Prin Încheierea nr. 2 din 8 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1976 din 20 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, formulată de petenta SC D. SA.

A obligat apelanta-pârâtă la 1.000 RON cheltuieli de judecată către apelanţii-reclamanţi (onorariu avocaţial).

În motivarea încheierii, instanţa a reţinut că, în raport de soluţia pronunţată, de respingere a apelurilor, ca nefondate, curtea nu înţelege ce fel de lămuriri ar mai putea aduce dispozitivului deciziei, în sensul dispoziţiilor art. 443 alin. (1) C. proc. civ., care este cât se poate de clar şi de neechivoc, aspect care înlătură orice posibilitate de interpretare sau de lămurire cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea acestuia. Dispozitivul nu conţine dispoziţii potrivnice.

Referitor la abuzul de drept invocat de apărătorul intimaţilor-apelanţi, curtea a respins solicitarea făcută în sensul sancţionării petentei pentru acest motiv, reţinând în esenţă, faptul că exercitarea unui drept poate fi considerată abuzivă numai atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană, contrar bunei credinţe.

Cum în cauza de faţă, intimaţii apelanţi nu şi-au sprijinit cererea pe dovezi din care să rezulte că petenta a exercitat dreptul conferit de dispoziţiile art. 443 alin. (1) C. proc. civ., cu intenţia de a cauza intimaţilor un prejudiciu, de natură morală sau materială sau că 1-a exercitat în mod excesiv şi nerezonabil contrar bunei-credinţe, curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 15 C. proc. civ.

Reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1976 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând acordarea sumelor solicitate prin cererea introductivă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanţii au arătat că, aşa cum rezultă din analiza deciziei recurate, nu numai că instanţa nu a dat vreun răspuns detaliat, ci nici nu a acordat niciun răspuns criticilor aduse de reclamanţi prin motivele de apel.

Cu privire la apărările şi criticile formulate atât oral, prin concluziile susţinute în faţa instanţei de apel, la apelul formulat de către pârâtă, cât şi prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, instanţa nici măcar nu le-a menţionat, de analizat şi motivat înlăturarea lor nici nu s-a pus problema în vreun fel.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să respingă fără nicio motivare calea de atac.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au arătat ca daunele materiale solicitate au caracter cert, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate până în prezent, cuprinzând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării tatălui şi a parastaselor efectuate conform obiceiului creştin.

Conform dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ. "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din propria iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele material de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege."

Or, exact acest lucru s-a şi întâmplat prin dovedirea cheltuielilor, prin proba testimonială administrată în cauză.

Instanţa trebuie să ţină seama că ar fi absurd şi total inechitabil a se pretinde părţilor civile ca în momentele de maximă tristeţe pricinuite de comemorarea morţii celui dispărut să se îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru procesul penal, mai ales că nu au prevăzut importanta chitanţelor în asemenea situaţii.

Referitor la acordarea daunelor morale, reclamanţii au arătat că au suferit un grav prejudiciu moral, suferinţă resimţită prin pierderea tatălui şi a fiicei în condiţii dramatice.

Nicio sumă ce va fi acordată de instanţă nu va putea acoperi prejudiciul moral încercat de reclamanţi prin pierderea vieţii celor dragi. În mod cert, pierderea intempestivă a unor fiinţe dragi, implicate intens în viaţa de familie, creează un prejudiciu moral celor rămaşi în viaţă, suferinţa acestora făcând întemeiată acordarea daunelor morale la cuantumul solicitat de parte.

Practica instanţelor de judecată este ca aceste daune morale să crească progresiv, în conformitate şi raportate la normele ce guvernează şi reglementează piaţa asigurărilor.

Astfel, având în vedere argumentele literaturii juridice şi ale practicii judiciare române şi străine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

Pe lângă gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, trebuie apelat la un criteriu orientativ şi anume, la criteriul echităţii.

De aceea, dacă gravitatea prejudiciului moral este mare şi indemnizaţia ce trebuie acordată trebuie să fie substanţială. Indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională, echitabilă, adică în aşa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă a prejudiciului moral suferit.

Prejudiciul moral creat reclamanţilor este de o gravitate incomensurabilă, iar acoperirea acestuia în mod efectiv este imposibilă. Astfel că, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, este imperios necesar să se dea eficienţă criteriului echităţii, iar indemnizaţia acordată să fie una substanţială şi susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

Drept urmare, reducerea drastică a sumelor acordate de către instanţa de apel apare nelegală, iar suma stabilită de instanţa de apel cu titlu de despăgubiri pentru daune morale este lipsită de orice semnificaţie reparatorie prin prisma cuantumului său, iar determinarea acesteia prin raportare la infracţiuni de altă natură, fără nici o legătură cu speţa, reduce la nivel derizoriu pierderea suferită.

Pârâta SC D. SA a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1976 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii atacate şi întoarcerea executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia, având în vedere că reclamanţii au pus în executare hotărârea pentru diferenţa de 400.000 euro - suma acordată în plus prin decizia recurată.

Pârâta a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este obligatoriu a fi motivată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia superioară "şi constituind printre altele o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate." (extras din Decizia nr. 1536/2016 a ICCJ, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2014)

Instanţa de apel nu a ţinut cont în rejudecarea apelurilor de niciuna dintre hotărârile depuse de pârâtă - 10 hotărâri pronunţate de către instanţele interne şi internaţionale, precum şi practica CEDO în materia daunelor morale. Această instanţă acordă pentru prejudicii nepatrimoniale asemănătoare sume de bani mult mai mici: cauza Nenciu contra României, Hotărârea din 17 ianuarie 2017, suma de 9.000 euro; cauza Vinci Construction şi GTM Genie Civil et Services împotriva Franţei, Hotărârea din 2 iulie 2017, suma de 15.000 euro, cauza Kocherov şi Sergheyeva împotriva Rusiei, Hotărârea din 29 martie 2016, suma de 13.000 euro cu titlu de satisfacţie echitabilă.

Sumele acordate cu titlu de daune morale (în total 800.000 euro) exced în mod neîntemeiat despăgubirilor de acest fel evidenţiate în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivităţii şi tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

În aceeaşi idee, de dovedire a prejudiciului personal nepatrimonial care odată recunoscut în condiţiile legii (art. 1391 alin. (2) C. civ.) reprezintă o problemă de apreciere a circumstanţelor de fapt, în măsura în care au fost dovedite, Înalta Curte constată că "instanţa de apel nu a negat, în principiu, dreptul unei astfel de rude de a i se acorda daune morale, ci a analizat circumstanţele factuale în care acest drept a fost pretins şi situaţia concretă a fiecărei persoane ce a afirmat că a suferit un prejudiciu, apreciind că nu a fost făcută o dovadă a suferinţelor morale." (extras din Decizia nr. 1617/2014 a ICCJ secţia I civilă).

Într-o altă decizie de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că:

"CEDO a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora."

Din cuprinsul normativ al dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu."

Legiuitorul a prezumat existenţa unui prejudiciu moral constând în durerea provocată de moartea unei rude apropriate (descendent, ascendent, frate/soră sau soţ).

Totuşi, trebuie reţinut că nu s-a făcut dovada elementelor obiective pe baza cărora Curtea de Apel a realizat cuantificarea daunelor morale.

Nu mai puţin important este desigur şi interpretarea recentă a naturii şi esenţei prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, aşa cum este văzut acesta de către ICCJ care, în Decizia (RIL) nr. 12/2016, arată că:

"Prin prejudiciu înţelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este un element important al răspunderii civile delictuale, este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat."

Curtea Europeană în practica sa a arătat adesea faptul că important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte, fiecare persoana să primească o satisfacţie echitabilă, iar pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Nu mai puţin importantă este şi recenta legislaţie în domeniul asigurărilor - Ordonanţa nr. 54/2016, care în art. 21 arată în mod mult mai concret care sunt criteriile pentru evaluarea despăgubirilor şi la ce se raportează aceasta.

Pârâta SC D. SA a declarat recurs şi împotriva încheierii nr. 2 din 8 ianuarie 2018, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

În susţinerea recursului, pârâta a arătat că prin decizie au fost respinse ambele apeluri, instanţa de judecată nespecificând dacă menţine sau nu, în tot sau în parte, soluţia primei instanţe de fond.

Prezenta încheiere este nemotivată, atât timp cât instanţa nu a arătat în mod clar care au fost temeiurile pentru care a respins cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 1976/2017.

De asemenea, instanţa de apel a obligat pârâta şi la plata onorariului de avocat în cuantum de 1.000 RON, cu toate că pârâta a solicitat reducerea acestuia, în baza art. 451 C. proc. civ. - prestaţia avocatului în sensul redactării unei întâmpinări şi a prezenţei la un termen de judecată, în camera de consiliu nejustificând acest onorariu.

Examinând criticile comune formulate de către reclamanţi şi de către pârâţi cu privire la decizia atacată, ceea ce permite încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Este întemeiat motivul de nelegalitate privind nemotivarea deciziei de apel, în sensul dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulţumită de hotărârea primei instanţe, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, limitată de două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" şi "tantum devolutum quantum judicatum", aşa încât problemele dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În speţă, recurenţii-reclamanţi susţin că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel şi nici nu a menţionat, analizat sau motivat înlăturarea apărărilor şi criticilor la apelul formulat de către pârâtă, iar recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa depusă de aceasta şi nici nu a analizat, în concret, cuantificarea daunelor acordate.

Aşa cum s-a arătat mai sus, motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

În cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel face referire la hotărârile judecătoreşti depuse de reclamanţi, cu titlu de practică relevantă în materie şi la hotărâri pronunţate de instanţe în alte cauze similare cu cea care formează obiectul prezentului litigiu, însă nu motivează în niciun fel, contrar indicaţiilor deciziei de casare, care sunt argumentele pentru care a menţinut cuantumul daunelor acordate de instanţa de fond, nejustificând astfel dacă şi-a însuşit criteriile de cuantificare a prejudiciului avute în vedere de tribunal, ci doar s-a limitat la a arăta, nemotivat, că s-a avut în vedere un cuantum valoric rezonabil, dar substanţial, al despăgubirilor.

Totodată, este de observat că, deşi, aparent, se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanţa nu a analizat cauza în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac probele administrate, iar a nu analiza argumentele şi probele administrate şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părţilor, echivalează cu necercetarea fondului.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Deşi în motivarea deciziei atacate se reţine: că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, iar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială; că instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei, Înalta Curte constată că instanţa de apel se limitează la o enumerare generică a acestor aspecte, fără a explicita în ce modalitate sau în ce măsură sunt aplicabile reclamanţilor din prezenta cauză.

Mai mult, deşi a reţinut că acordarea daunelor morale nu trebuie să constituie o îmbogăţire fără justă cauză, instanţa de apel nu a precizat în ce modalitate cuantumul stabilit de prima instanţă ar corespunde acestui criteriu.

Astfel, lipsa unei analize concrete a probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate instanţa trebuia să aibă în vedere atât consecinţele suportate de către reclamant în plan personal, familial, psihologic şi profesional ca urmare a vătămării corporale suferite, precum şi criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudenţial în materia stabilirii daunelor morale, relevă nelegalitatea deciziei atacate.

O atare manieră de redare a unor considerente de ordin general, fără particularizare la speţă fundamentează, în realitate, o decizie nemotivată a instanţei de apel, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar, situaţie de natură să atragă casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

De asemenea, se constată că instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei recurate, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de alte instanţe, doar hotărârile judecătoreşti depuse de către reclamanţi cu titlu de practică judiciară, iar cele depuse de către pârâtă au fost ignorate, nefiind creat astfel un just echilibru, o medie ideatică a despăgubirilor acordate în speţe similare.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va stabili cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudenţiale în materie, raportat la situaţia de fapt din prezentul litigiu, sens în care va ţine seama atât de consecinţele suportate de recurenţii-reclamanţi în urma decesului defuncţilor E. şi F., cât şi de criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât aceasta să îşi păstreze caracterul strict compensatoriu, fără a deveni un mijloc de îmbogăţire fără justă cauză.

În ceea ce priveşte celelalte critici de nelegalitate formulate prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, faţă de soluţia adoptată şi considerentele reţinute anterior, acest motiv urmează a fi avut în vedere de către instanţa de apel.

Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 496 - 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze decizia Curţii de Apel Alba Iulia, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Încheierii nr. 2 din 8 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Pârâta susţine că încheierea atacată este nemotivată, întrucât instanţa de apel, prin soluţia de respingere a apelurilor, nu a arătat dacă menţine sau nu, în tot sau în parte, soluţia tribunalului, că nu s-au indicat temeiurile de drept pentru care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului şi nici nu s-a ţinut cont de solicitarea de reducere a onorariului de avocat.

Prin Sentinţa civilă nr. 2329 din 23 septembrie 2015, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 euro cu titlu de daune materiale şi a obligat pârâta la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 400.000 euro către A., respectiv câte 200.000 euro către B. şi C., iar prin Decizia nr. 1976 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi C. şi de pârâta SC D. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2329 din 23 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov, astfel că dispozitivul Deciziei nr. 1976/2017 este cât se poate de clar, în mod just instanţa de apel reţinând că, în cauză, nu se regăseşte niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 443 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, în speţă, s-a reţinut culpa procesuală a pârâtei, faţă de soluţia de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului, în mod corect s-a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, reducerea cuantumului acestora fiind o opţiune a instanţei, iar nu o obligaţie.

Pentru aceste motive, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Încheierii nr. 2 din 8 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii A., B. şi C. şi de pârâta SC D. SA împotriva Deciziei nr. 1976 din 20 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Încheierii nr. 2 din 8 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM

Pagina de început

Sedințe și dosare

Citare prin publicitate

Statistică

Informații

Noutăți

Legături

Arhivă