Consiliul Judetean este raspunzator de drumurile judetene

Antrenarea răspunderii civile delictuale a consiliului județean pentru neîndeplinirea obligației de întreținere a drumurilor județene în vederea asigurării siguranței circulației. Decesul unei persoane cauzat de existența unei gropi în carosabil. Rezoluție de neîncepere a urmării penale pentru inexistența faptei de ucidere din culpă. Acordarea de despăgubiri materiale. Prezumția legală a prejudiciului nepatrimonial în beneficiul rudelor victimei. Despăgubiri morale.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : daune materiale

despăgubiri morale

faptă ilicită

prejudiciu

prezumții

NCC, art. 1357,art. 1376, art. 1381 - 1382, art. 1390, art. 1391

O.G. nr. 43/1997

C.proc.pen. din 1997, art. 346

1. Raţiunea dispozițiilor art. 346 alin. (3) C.proc.pen este aceea a neacordării despăgubirilor civile atunci când infracţiunea nu există, iar nu în situaţia în care fapta îmbracă o altă formă a ilicitului şi a fost săvârşită de altcineva decât cel care a făcut obiectul cercetării penale.

Astfel, în condițiile în care prin rezoluția procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale chiar faţă de victimă sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii de ucidere din culpă (pe temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. tocmai pentru că fapta nu există), inexistența răspunderii penale a victimei (care nu şi-a provocat singură accidentul) nu poate avea semnificaţia inexistenţei unei fapte ilicite de natură civilă, câtă vreme nu fapta sa a fost aceea generatoare de prejudicii.

2. Din modalitatea de redactare a art. 1391 alin. (2) NCC - „instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu" - rezultă că, impunându-se condiţia dovedirii prejudiciului nepatrimonial în sarcina altor persoane decât cele enumerate, înseamnă ca acestea din urmă sunt prezumate - dată fiind legătura de rudenie/afinitate - că au suferit prin moartea victimei. O asemenea distincţie pe plan probator este justificată de natura relaţiilor (apropiate, în cazul rudelor/soţului) aptă să determine o dispensă de dovadă în legătura cu durerea încercată şi prejudiciul moral pe care l-a ocazionat.

Cum reclamanţii fac parte din categoria persoanelor enumerate în art. 1391 alin. (2) teza I C.civ., în mod corect instanța a prezumat, în ce-i priveşte, existenţa prejudiciului nepatrimonial.

Secția I civilă, decizia nr.2075 din 7 octombrie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 24.04.2012, reclamanţii D.I., D.M. şi D.O.F. au chemat în judecată pe pârâţii Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale - CNADNR şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, solicitând obligarea la plata de daune materiale în valoare de 15.000 lei, acordarea unei pensii de întreţinere pentru reclamanta D.I., daune morale în valoare de 500.000 euro.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că la data de 05.12.2011, D.G. conducea o bicicletă pe drumul DJ 506, îndreptându-se către gara din comuna Gălăteni, pentru a ajunge la serviciu în Bucureşti. Pe drum, la km 61+600 m, pe partea dreaptă a carosabilului, pe sensul său de mers, a intrat cu roata din faţă a bicicletei într-o groapă pe care nu a putut să o observe, datorită întunericului de la acea oră, moment în care janta roţii din faţă s-a rupt.

Din impact a rezultat decesul lui D.G., toate acestea fiind detaliate în dosarul de cercetare penală nr. xx12/P/2011 aflat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria (în care s-a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 178 C.p.).

În opinia reclamanţilor, cele care se fac vinovate de săvârşirea acestei infracţiuni sunt autorităţile şi instituţiile Statului Român, care dau dovadă de iresponsabilitate şi neglijenţă faţă de cetăţeni. Mai mult, de la momentul decesului şi până în prezent, groapa a rămas neatinsă, chiar s-a mărit, autorităţile nefăcând nimic în acest sens.

În urma decesului intervenit în condiţiile menţionate, soţia supravieţuitoare a fost nevoită să facă, împreună cu copiii săi, cheltuieli cu ocazia înmormântării şi ulterior, a pomenirilor conform datinilor creştineşti.

De asemenea, defunctul acorda întreţinere reclamantei D.I., care nu realizează venituri, astfel încât s-a solicitat ca pentru aceasta să fie acordată o pensie de întreţinere la nivelul minim pe economie.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1357 şi urm. C.civ. art. 1382, 1381, 1390 şi urm. C.civ., OG nr. 84/2003.

Reclamanţii au formulat cerere precizatoare prin care au arătat că înţeleg să cheme în judecată şi Consiliul Judeţean Teleorman - Administraţia Drumurilor, pentru a fi obligat la plata de daune materiale în cuantum de 15.000 lei, acordarea unei pensii de întreţinere pentru reclamanta D.I. Cuantumul daunelor morale solicitate a fost precizat la suma de 2.200.000 lei.

La data de 11.02.2013, sub aspectul cadrului procesual, în raport de modificările legislative intervenite, tribunalul a dispus introducerea în cauză a pârâtului Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine (în locul Ministerului Transporturilor)

Prin sentinţa civilă nr. 178 din 10.02.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor CNADNR şi Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii. A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Teleorman şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât, pe care l-a obligat să plătească reclamanţilor suma de 50.000 lei cu titlul de daune morale. A respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor formulate de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că accidentul s-a produs la data de 05.12.2011, pe DJ 506 Km 61+600 m, în localitatea Frăsinet, aşadar, în intravilanul unei localităţi rurale, pe un drum judeţean.

Potrivit art. 22 din OG nr. 43/1997, „Administrarea drumurilor judeţene se asigură de către consiliile judeţene, iar a drumurilor de interes local de către consiliile locale pe raza administrativă a acestora. Fac excepţie sectoarele de drumuri judeţene, situate în intravilanul localităţilor urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările şi accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale respective".

Faţă de această dispoziţie legală, tribunalul a reţinut că drumurile judeţene sunt administrate de consiliile judeţene, iar drumurile de interes local sunt administrate de consiliile locale. În prezenta cauză este vorba despre un drum judeţean şi nu despre un drum de interes local, având în vedere că asigură legătura dintre localităţile din judeţ, trecând prin intravilanul mai multor localităţi.

Cea de-a doua ipoteză a textului normativ stabileşte o excepţie de la regula potrivit căreia drumurile judeţene sunt administrate de către consiliile judeţene. Această excepţie priveşte însă numai sectoarele de drum judeţean situate în intravilanul localităţilor urbane. Întrucât comuna Frasinet nu este o localitate urbană, ci o localitate rurală, tribunalul a constatat că această excepţie nu este incidentă în cauză.

În consecinţă, fiind aplicabilă prima teză a art. 22 din OG nr. 43/1997, s-a reţinut că sarcina administrării sectorului de drum judeţean - D 506, km6l+600m, situat în intravilanul comunei Frasinet, revine consiliului judeţean pe raza căruia se află situat, respectiv Consiliului Judeţean Teleorman.

Totodată, s-a constatat că din întreaga reglementare a OG nr. 43/1997 rezultă că au fost precis delimitate autorităţile cărora le revine sarcina administrării unei anumite porţiuni de drum public pe teritoriul Românei, iar potrivit art. 40 alin. (1) teza I din OG nr. 43/1997 „Drumurile trebuie să fie semnalizate şi menţinute în stare tehnica corespunzătoare desfăşurării traficului în condiţii de siguranţa de către, administratorul drumului.''

Ca atare, tribunalul a concluzionat că nu se poate stabili o astfel de răspundere decât în sarcina administratorului drumului, aşa încât, faţă de cele reţinute anterior, a apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză numai Consiliul Judeţean Teleorman, nu şi pârâţii C.N.A.D.N.R. şi Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii.

Faţă de temeiul juridic invocat de către reclamanţi în formularea pretenţiilor - art. 1357 C.civ., tribunalul a examinat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în privinţa pârâtului Consiliul Judeţean Teleorman.

S-a reţinut că, potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Astfel, s-a constatat, conform celor reţinute în rezoluţia emisă la 20.03.2012 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, (prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 178 C.p.) şi susţinute de întregul material probator administrat în instanţă că, la data de 05.12.2011, în jurul orelor 04.10, numitul D.G. conducea o bicicletă pe DJ 506, din direcţia comuna Băbăiţa către comuna Găleteni, transportând două găleţi din material plastic. În momentul în care a ajuns la km 61+600 m, în intravilanul comunei Frăsinet, pe partea dreaptă a drumului, pe sensul de mers către comuna Găleteni, acesta a intrat cu roata din faţă a bicicletei într-o groapă aliată pe sensul său de mers, pe partea carosabilă şi pe care nu a observat-o la timp din cauza întunericului, dezechilibrându-se şi căzând pe partea carosabilă, întrucât janta roţii din faţă a bicicletei s-a rupt la impactul cu groapa,

Din raportul de necropsie emis de Serviciul de Medicină Legală Teleorman, a rezultat că „moartea numitului D.G. a fost violentă, aceasta datorându-se asfixiei mecanice prin aspirat sanguin, consecinţa unui traumatism cranio-facial cu fractură a piramidei nazale. Leziunile s-au putut produce prin lovire de corp dur - cădere de pe bicicletă." Aşadar, leziunile produse prin lovirea de carosabil consecutiva căderii de pe bicicletă au putut conduce la decesul lui D.G. Sângele recoltat de la decedat nu a conţinut urme de alcool. Ca atare, a fost apreciată neîntemeiată susţinerea pârâtului Consiliul Judeţean Teleorman în sensul că defunctul se afla sub influenţa alcoolului în momentul producerii accidentului.

Având în vedere că defunctul a fost găsit în imediata apropiere a unei gropi existente în carosabil, de dimensiuni apreciabile conform celor menţionate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, iar janta roţii din faţă a bicicletei era îndoită, suferind o deformare accentuată, (aspecte rezultate şi din fotografiile efectuate la faţa locului şi depuse la dosar) deplasarea în aceste condiţii fiind imposibilă, tribunalul a reţinut că procurorul a ajuns la o concluzie care este susţinută de probele administrate, în sensul ca dezechilibrarea biciclistului a fost cauzată de groapa din carosabil, pe care nu a observat-o la timp.

Pe aspectul condiţiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a reţinut că trebuie întrunite cumulativ patru condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie.

Referitor la existenţa unei fapte ilicite, aceasta poate consta nu numai într-o acţiune, ci şi într-o inacţiune, respectiv în neluarea măsurilor necesare de către autorul faptei ilicite, dacă acesta avea obligaţia legală pentru a lua aceste măsuri.

În speţă, tribunalul a stabilit că existenţa gropii în carosabil care a condus la dezechilibrarea biciclistului, căderea acestuia şi decesul sau reprezintă o încălcare a obligaţiilor legale referitoare la întreţinerea corespunzătoare a drumului judeţean care revin pârâtului Consiliul Judeţean Teleorman, întrucât potrivit art. 40 alin. (1) teza I din OG nr. 43/1997 „Drumurile trebuie să fie semnalizate şi menţinute în stare tehnică corespunzătoare desfăşurării traficului în condiţii de siguranţă de către administratorul drumului."

Susţinerea pârâtului Consiliul Judeţean Teleorman, în sensul viabilităţii drumului judeţean, conform situaţiei întocmite la data de 1.11.2011, nu a putut fi reţinută în condiţiile în care aceasta a fost contrazisă de împrejurarea dovedită, a existenţei în carosabil, la data de 05.12.2011, a gropii menţionate.

Astfel, neluarea măsurilor corespunzătoare, adecvate pentru a asigura siguranţa circulaţiei reprezintă o acţiune ilicită.

S-a apreciat că este îndeplinită şi condiţia existenţei unui prejudiciu, defunctul fiind soţul reclamantei D.I. şi tatăl reclamanţilor D.M. şi D.O.F., cei care au suportat cheltuielile materiale prilejuite de înmormântarea şi pomenirile făcute pentru defunct.

De asemenea, există legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului şi prejudiciul cauzat reclamanţilor întrucât cauza producerii decesului a constituit-o existenţa în carosabil a gropii respective, de dimensiuni apreciabile, responsabilitatea pentru existenţa acesteia revenind Consiliului Judeţean Teleorman.

Tribunalul nu a putut reţine şi culpa biciclistului în producerea accidentului, neidentificând o obligaţie care să-i revină acestuia potrivit regulilor de circulaţie şi care să fi fost încălcată, faptul transportării pe bicicletă a unor încărcături şi circulaţia pe timp de noapte nereprezentând astfel de încălcări.

Referitor la vinovăţia în săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, tribunalul a apreciat că neluarea măsurilor de astupare a gropii şi de înlăturare a pericolului, în condiţiile în care exista obligaţia legală de întreţinere continuă a drumului, astfel încât să se poată circula pe acesta în condiţii de siguranţă, reprezintă o inacţiune culpabilă a pârâtului Consiliul Judeţean Teleorman. Cum sub aspectul răspunderii civile delictuale, vinovăţia presupune atât modalitatea intenţiei, cât şi pe cea a culpei, a rezultat că şi această condiţie este întrunită în cauză.

Apărarea formulată de către pârât, în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri civile, având în vedere că prin rezoluţia procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 C.p., în temeiul art. 10 lit. a) C.p., faţă de dispoziţiile art. 346 alin. (3) şi art. 22 C.p.p., precum şi faţă de renunţarea la orice despăgubire a reclamantei D.I. în faza cercetărilor efectuate în dosarul penal, a fost înlăturată de către tribunal.

În acest sens, s-a făcut trimitere la prevederile art. 1365 C.civ. conform cărora „instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Instanţa a apreciat că rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost justificată de neimplicarea unei alte persoane în mod direct în producerea accidentului, în cauză neangajându-se răspunderea penală a vreunei persoane pentru producerea accidentului şi nepunându-se problema vreunei răspunderi de orice natură a vreunei persoane juridice.

De aceea, tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 346 alin. (3) C.p.p. şi nici cele ale art. 22 C.p.p., acestea din urmă vizând o altă situaţie, respectiv existenţa unei hotărâri definitive a unei instanţe penale, ceea ce nu este cazul.

S-a considerat că precizarea, din cadrul declaraţiei date în faţa organului de cercetare penală, a reclamantei D.I., în sensul că nu pretinde despăgubiri, dar aceasta în condiţiile în care nu se stabilise implicarea vreunei persoane în producerea accidentului şi nu a beneficiat de asistenţă juridică, nu poate produce consecinţe asupra dreptului său şi al celorlalţi reclamanţi de a pretinde despăgubiri de la pârât, atât timp cât termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

Referitor la cuantumul prejudiciului material (de 15.000 lei) pretins, instanţa a constatat că la dosar nu au fost depuse înscrisuri care să facă, măcar parţial, dovada pretenţiilor şi că deşi este de înţeles că în asemenea împrejurări tragice, reclamanţii nu au avut reprezentarea necesităţii păstrării unor dovezi scrise ale cheltuielilor efectuate la momentul înmormântării, astfel de probe nu au fost prezentate nici pentru cheltuielile ulterioare şi nu rezultă cu certitudine nici din proba cu martori administrată.

Ca atare, reţinând că nu s-a făcut dovada prejudiciului material, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În privinţa solicitării de acordare, către reclamanta D.I., a unei pensii, calculate la nivelul venitului minim pe economie, aceasta fiind lipsită de întreţinerea pe care i-o acorda defunctul soţ, tribunalul a făcut referire la dispoziţiile art. 1390 C.civ., constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru asigurarea unei asemenea prestaţii, faţă de împrejurarea că reclamanta este o persoană majoră, aptă de muncă, având posibilitatea de a se întreţine prin prestarea unor activităţi remunerate.

Cât priveşte prejudiciul moral solicitat de către reclamanţi şi evaluat de către aceştia la 2.200.000 lei, tribunalul a reţinut că reclamanţii au suferit, fără îndoială, un prejudiciu, prin decesul soţului şi respectiv, tatălui lor, pe care l-a cuantificat la nivelul sumei de 50.000 lei, constatând, faţă de prevederile art. 1391 alin. (2) C.civ., că instanţa este cea care face evaluarea, în funcţie de valorile lezate.

Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanţii şi pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman - Administraţia Drumurilor, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 22/A din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman, ca nefondat. A admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman - Administraţia Drumurilor să plătească reclamanţilor 15.000 lei reprezentând despăgubiri materiale şi 135.000 lei reprezentând despăgubiri morale. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, curtea a apreciat, cu referire la apelul pârâtului, caracterul nefondat al criticilor, întrucât tribunalul a constatat în mod corect, faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză, care nu a fost contestată, că sunt întrunite în mod cumulativ toate condiţiile legale pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât pentru fapta proprie, respectiv: 1. existenţa unei fapte ilicite; 2. existenţa unui prejudiciu; 3. existenţa raportului de cauzalitate între acestea şi 4. vinovăţia pârâtului.

Astfel, cu privire la condiţia existenţei faptei ilicite, aceasta a fost stabilită, în mod corespunzător, ca fiind reprezentată de încălcarea unei obligaţii legale, respectiv cea prevăzută de art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.

Apelantul-pârât a susţinut că în mod greşit s-a raportat tribunalul, în analiza acestei condiţii, la dispoziţiile O.G. nr. 43/1997, deoarece acest act normativ nu a fost invocat de către reclamanţi în motivarea în drept a cererii de chemare în judecată, ci doar dispoziţiile O.U.G. nr. 84/2003, critică înlăturată de curte, câtă vreme în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamanţii au detaliat împrejurările care, în opinia acestora, conturează elementele faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, arătând că autorităţile chemate în judecată se fac vinovate de faptul că autorul lor a intrat cu roata din faţă a bicicletei într-o groapă din carosabil, cauzată de lipsa de întreţinere a carosabilului.

Dispoziţiile O.U.G. nr. 84/2003 au fost invocate de către reclamanţi pentru justificarea calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi au fost reţinute ca atare de către prima instanţă de fond, care a constatat că numai apelantul-pârât Consiliul Judeţean - Administraţia Drumurilor are calitatea de administrator al sectorului de drum unde s-a produs incidentul soldat cu decesul autorului reclamanţilor.

A fost înlăturată, de asemenea, susţinerea apelantului-pârât conform căreia acesta ar fi făcut dovada faptului că nu a săvârşit fapta ilicită pretinsă de către reclamanţi conform Inventarului întocmit la data de 01.12.2011 de către Direcţia Dezvoltare Locală din cadrul Consiliului judeţean Teleorman cu privire la starea de viabilitate a drumurilor judeţene, în care s-a reţinut că starea Drumului Judeţean 506 km 58+000-71+000 era foarte bună.

A arătat instanţa de apel, ca mijlocul de probă invocat de către pârât nu este suficient pentru a dovedi că ar fi luat toate măsurile corespunzătoare, adecvate pentru a garanta siguranţa circulaţiei, fiind chiar contrazis de restul probelor administrate în cauză, constând în procesul-verbal de cercetare la faţa locului din data de 05.12.2011, planşele foto şi procesul-verbal din data de 05.12.2011 întocmit de specialistul criminalist din cadrul IPJ Teleorman, probe care au relevat existenţa gropii în carosabil la data menţionată.

Pornind de la definiţia faptei ilicite, conform căreia aceasta este orice faptă, atât comisivă, cât şi omisivă, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane, s-a reţinut că în speţă, fapta ilicită constă în omisiunea pârâtului, în calitate de administrator al sectorului de drum pe care s-a produs incidentul rutier, de a-l menţine în stare tehnică corespunzătoare desfăşurării traficului, în condiţii de siguranţă.

Tot astfel, a fost înlăturat ca nefondată, critica pârâtului, conform căreia tribunalul ar fi făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) şi art. 10 lit. a) C.p.p., ignorând faptul că încetarea procesului penal a fost dispusă pentru motivul că „fapta nu există".

Or, prin rezoluţia din data 20.03.2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.G. sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 C.p. Având în vedere că răspunderea penală este personală, activitatea de cercetare penală desfăşurată faţă de persoana autorului reclamanţilor, D.G., nu are nicio consecinţă juridică sub aspectul reţinerii în cauza de faţă a elementelor răspunderii civile delictuale în sarcina apelantului-pârât Consiliul Judeţean Teleorman - Administraţia Drumurilor.

Prin urmare, tribunalul nu a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 346 alin. (3) C.p.p. - potrivit cărora „nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în care fapta imputată nu există ori nu a fost săvârşită de către inculpat" - deoarece în dosarul penal nr. xx12/P/2011 Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria nu a constatat că fapta apelantului-pârât nu există sau că acesta nu ar fi săvârşit vreo faptă penală.

În ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, s-a constatat că nu poate fi primită critica de netemeinicie potrivit căreia reclamanţii nu au dovedit existenţa prejudiciului.

Astfel, apelantul-pârât a arătat că, deşi potrivit art. 1391 alin. (2) NCC, pentru durerea încercată prin moartea victimei, instanţa de judecată poate acorda despăgubiri descendenţilor şi soţului victimei, reclamanţii nu au făcut dovada unui asemenea prejudiciu, aşa cum impuneau prevederile art. 1169 din Codul civil, actualele dispoziţii ale art. 249 NCPC.

Din cuprinsul normativ al dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C.civ. - potrivit cărora „instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa urna asemenea prejudiciu" - curtea a reţinut că legiuitorul a prezumat existenţa unui prejudiciu moral constând în durerea provocată de moartea unei rude apropriate (descendent, ascendent, frate/soră sau soţ), pe când cerinţa dovedirii faptului că au suferit ca urmare a decesului victimei este prevăzută de legiuitor doar în sarcina oricărei alte persoane decât cele menţionate mai sus.

În al doilea rând, apelantul-pârât a susţinut că nu s-a făcut dovada elementelor obiective pe baza cărora tribunalul a realizat cuantificarea daunelor morale, invocând o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1169 din Codul civil, susţinere apreciată neîntemeiată de curte întrucât prejudiciul moral nu este supus aceloraşi reguli de probaţiune ca în cazul prejudiciului economic, deoarece prejudiciul moral nu se probează, ci este supus unor prezumţii simple ale judecătorului, chemat să evalueze întinderea prejudiciului moral, pe baza unor criterii obiective.

S-a reţinut că tribunalul a motivat întinderea prejudiciului moral, bazându-se pe un singur criteriu, acela că prin decesul soţului, respectiv tatălui reclamanţilor, aceştia au rămaşi lipsiţi de sprijinul material şi moral al acestuia.

Criteriile cu caracter general invocate de către apelantul-pârât în dezvoltarea motivelor de apel - respectiv consecinţele negative suferite prin atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, consecinţele vătămării, măsura în care au fost afectate situaţia familiară, profesională şi socială - nu au fost de natură, în opinia instanţei de apel, să conducă la o micşorare a daunelor morale acordate prin hotărârea de primă instanţă.

Condiţia referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu a fost apreciată de tribunal ea îndeplinită, existând un lanţ cauzal între fapta pârâtului (de a nu lua măsurile necesare pentru întreţinerea în stare corespunzătoare a sectorului de drum pe care a avut loc incidentul) şi prejudiciul material şi moral suferit de reclamanţi, aspect combătut de apelantul-pârât în sensul că din concluziile raportului medico-legal de necropsie din 02.03.2012 emis de Serviciul de Medicină Legală Teleorman nu reiese cu certitudine că decesul victimei s-a produs datorită căderii de pe bicicletă, ci doar ca probabilitate.

Or, apelantul-pârât nu a indicat o altă cauză care, în opinia sa, ar fi putut constitui un element care să rupă lanţul cauzal reţinut de prima instanţă de fond.

Dimpotrivă, curtea a constatat că prima instanţă de fond a stabilit în mod corect, din coroborarea raportului medico-legal de necropsie, cu planşele foto, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi declaraţiile aflate în dosarul de cercetare penală, că existenţa gropii în carosabil este cea care a determinat căderea de pe bicicletă a autorului reclamanţilor, fapt care i-a produs leziuni la nivelul frunţii şi a rădăcinii piramidei nazale, infiltrat sanghin epicranian şi aspirat sanguin pulmonar, ce au condus la stază şi edem pulmonar, decesul victimei datorându-se asfixiei mecanice prin aspirat sanguin.

În ce priveşte condiţia vinovăţiei apelantului-pârât, susţinerea din motivul de apel a constat în aceea că O.U.G. nr. 84/2003 - act normativ invocat de către reclamanţi în cererea de chemare în judecată - nu prevede obligaţii în sarcina consiliului judeţean, a fost analizată de curte cu ocazia analizei condiţiei privind existenţa faptei ilicite. În acelaşi timp, s-a constatat că în cadrul acestei critici, apelantul-pârât a confirmat că obligaţiile sale legate de administrarea drumului sunt prevăzute de O.G. nr. 43/1997.

Referitor la critica potrivit căreia fapta victimei constituie o împrejurare principala care-i înlătură vinovăţia, instanţa de apel a respins-o, având în vedere că, în speţă, este incidenţă o formă de răspundere civilă delictuală indirectă, care este obiectivă, independentă de orice culpă din partea pârâtului, potrivit dispoziţiilor art. 1376 alin. (1) C.civ., întrucât pârâtul Consiliul judeţean Teleorman - Administraţia Drumurilor este paznicul juridic al sectorului de drum pe care s-a produs incidentul rutier soldat cu decesul autorului reclamanţilor.

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 1380 C.civ., pentru a constitui o cauză de exonerare de răspundere, ar fi trebuit ca prejudiciul să fi fost cauzat în mod exclusiv prin fapta victimei înseşi, ipoteză care nu este susţinută de probele administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de cercetare la faţa locului, raportul medico-legal de necropsie, planşele foto, precum şi procesul-verbal întocmit de specialistul criminalist din cadrul IPJ Teleorman - înscrisuri a căror forţă probantă nu a fost contestată în proces - din a căror analiză coroborată a rezultat că datorită existenţei gropii în carosabil autorul reclamanţilor a căzut de pe bicicletă şi a decedat, ca urmare a leziunilor suferite prin cădere.

De aceea, s-a concluzionat că invocarea faptului că autorul reclamanţilor este culpabil, la rândul lui, pentru că nu şi-a echipat bicicleta cu mijloace de iluminare şi dispozitive reflectorizant-fluorescente, în conformitate cu dispoziţiile art. 70 din O.U.G nr. 195/2002, nu este de natură să conducă la exonerarea de răspundere a apelantului-pârât, deoarece această împrejurare nu a stat în mod exclusiv la baza producerii incidentului rutier, ci existenţa gropii în carosabil este factorul principal, cauzator al căderii de pe bicicletă, ce a fost urmată de decesul victimei.

Critica potrivit căreia însăşi soţia defunctului ar fi recunoscut faptul că nimeni nu se face vinovat de producerea incidentului rutier, prin declaraţiile date în faţa organelor de anchetă, de asemenea, nu a putut fi reţinută, deoarece activitatea de cercetare penală a urmărit stabilirea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă de către D.G. şi deci, prin declaraţia dată în faţa organelor de cercetare penală, reclamanta nu s-a referit la situaţia juridică a pârâtei.

În privinţa apelului declarat de reclamanţi, s-a reţinut caracterul întemeiat pe două dintre criticile deduse judecăţii.

Astfel, a fost apreciată fondată critica potrivit căreia, deşi tribunalul a constatat că reclamanţii au dovedit efectuarea unor cheltuieli cu înmormântarea defunctului şi pomenirile ulterioare, totuşi, nu a acordat nicio sumă pentru acoperirea prejudiciului material.

În virtutea principiului reparării integrale a pagubei şi aplicând o prezumţie simplă conform căreia înmormântarea şi pomenirile ulterioare ale defunctului au presupus efectuarea unor cheltuieli de către reclamanţi, curtea a obligat pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman - Administraţia Drumurilor să plătească reclamanţilor suma de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale, sumă pe care a apreciat-o rezonabilă în raport cu cheltuielile care se efectuează conform cutumei în asemenea situaţii şi ţinând, totodată, seama de declaraţia martorei G.M.

A fost găsită întemeiată şi cea de-a doua critică, privind modalitatea de evaluare a prejudiciului moral de către tribunal.

S-a reţinut că prin motivele de apel, reclamanţii au reiterat argumentele aduse şi în faţa primei instanţe de fond, referitoare la împrejurările violente în care a decedat autorul acestora, suferinţa produsă soţiei şi copiilor, pierderea singurului întreţinător al familiei.

Este adevărat, a arătat instanţa de apel, că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanţei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte, neexistând un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând în durerea pierderii soţului sau părintelui, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii.

În schimb, instanţa trebuie să acorde victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, pierderea suferită prin decesul soţului, respectiv părintelui reclamanţilor.

În privinţa criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, tribunalul a reţinut aspectele legate de lipsirea reclamanţilor de sprijinul moral şi material al autorului lor, durerea provocată prin decesul acestuia. În plus faţă de aceste criterii reţinute de tribunal, curtea a avut în vedere şi criterii precum vârsta copiilor defunctului, gradul de rudenie al reclamanţilor - soţie respectiv copii, precum şi efectele negative pe care le produce decesul autorului lor asupra dezvoltării profesionale şi sociale în viitor a copiilor defunctului. De asemenea, au fost avute în vedere şi circumstanţele deosebite, violente, în care a decedat autorul reclamanţilor.

S-a constatat că prima instanţă de fond nu a ţinut cont de toate aceste împrejurări de fapt ale cauzei, astfel încât au fost admise criticile sub acest aspect şi majorat cuantumul daunelor morale la suma de 135.000 lei, considerându-se, pe de altă parte, că suma solicitată de reclamanţi cu titlu de daune morale, de 500.000 euro, nu este rezonabilă.

Aceasta, întrucât despăgubirile acordate de instanţă trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparaţie morală, în aplicarea art. 41 din Convenţia europeană,

Critica privind neacordarea pensiei de întreţinere în favoarea reclamantei D.I. a fost găsită nefondată, curtea constatând că în mod corect tribunalul a reţinut ca aceasta este aptă de muncă.

S-a apreciat că împrejurările invocate prin motivele de apel - că este casnică şt nu înregistrează niciun venit - nu vin să combată cele reţinute de tribunal în sprijinul soluţiei de respingere a solicitării de obligare a pârâtului la plata unei pensii de întreţinere.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C.pr.civ., constatând culpa procesuală a apelantul ui-pârât care a căzut în pretenţii prin admiterea apelului declarat de partea adversă, curtea a respins cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, a admis cererea apelanţilor-reclamanţi şi a obligat pe apelantul-pârât să plătească reclamanţilor suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul Consiliul judeţean Teleorman.

1. Recurenţii-reclamanţi au susţinut, prin motivele de recurs formulate, că este insuficient cuantumul daunelor morale, suma de 135.000 lei acordată neasigurând o reparaţie echitabilă.

Prin acordarea daunelor morale trebuie avută în vedere şi sancţiunea pe care trebuie să o suporte cel care a săvârşit fapta ilicită, pentru ca pe viitor să fie mai responsabil.

S-a arătat că instanţa de recurs trebuie să asigure „o reparaţie echitabilă şi demnă în raport cu suferinţa produsă" şi că atât instanţele române, cât şi Curtea Europeană au stabilit că daunele morale acordate victimelor să constea într-o reparaţie echitabilă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

2. Recurentul-pârât a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate întrucât a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, însuşindu-şi considerentele tribunalului cu privire la dovedirea săvârşirii faptei ilicite în sarcina Consiliului judeţean, cu referire la neluarea unor măsuri legale prevăzute de art. 40 alin. l din O.G. nr. 43/1997.

Aceasta, în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile în drept pe dispoziţiile O.G. nr. 43/1997, iar indicarea acestora direct în apel nu poate constitui fundament pentru reţinerea săvârşirii faptei ilicite.

În realitate, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au invocat nesocotirea prevederilor art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 84/2003, care statuează obligaţii în sarcina C.N.A.D.N.R., cu privire la gestionarea şi întreţinerea reţelelor de drumuri şi autostrăzi.

În mod nelegal, prin decizia recurată, se reţine că dispoziţiile O.U.G. nr. 84/2003 ar fi fost invocate pentru justificarea calităţii procesuale pasive, câtă vreme din cuprinsul acţiunii rezultă că reclamanţii au încercat să dovedească săvârşirea faptei ilicite de către pârât prin nesocotirea unor dispoziţii cuprinse în O.G. nr. 84/2003.

Totodată, în mod neîntemeiat, curtea a achiesat la concluziile judecătorului fondului, care a considerat că instituţia pârâtă nu a luat măsurile corespunzătoare pentru siguranţa circulaţiei şi aceasta înseamnă o încălcare a art.40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997 întrucât, aşa cum rezulta din inventarul întocmit la 01.12.2011, de către Direcţia Dezvoltare Locală din cadrul Consiliului Judeţean Teleorman, cu privire la starea de viabilitate a drumului judeţean, starea drumului 506 km 58 +000-71+000 era foarte bună.

Instanţa de apel a considerat că acest inventar nu este suficient pentru a demonstra îndeplinirea obligaţiilor legale, fără să rezulte însă, care ar fi argumentele pentru care a considerat astfel:

S-a făcut, de asemenea, o greşită aplicare a prevederilor art. 346 C.p.p., (în forma incidenţă) care stabilesc că nu pot fi acordate despăgubiri „în cazul în care fapta imputată nu există sau nu a fost săvârşită de către „inculpat".

Faţă de împrejurarea că prin rezoluţia procurorului s-a dispus reînceperea urmăririi penale pe temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C.p.p., pentru că fapta nu a existat, rezultă, coroborat cu art. 346 C.p.p. că, în astfel de situaţii, cum este şi cea din speţă, legiuitorul a statuat asupra imposibilităţii intentării unei acţiuni în despăgubiri.

Cu privire la existenţa prejudiciului material, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că s-ar fi făcut dovada existenţei lui, în condiţiile în care reclamanţii înşişi au arătat prin cererea dedusă judecăţii, că „nu au strâns chitanţe pentru dovedirea acestuia", aşa încât, contrar prevederilor art. 1357 NCC şi art. 249 C.pr.civ. - care obligă pe acela care face o afirmaţie în faţa judecăţii să o dovedească - s-au considerat dovedite existenţa şi întinderea cheltuielilor.

În mod asemănător, în privinţa daunelor morale, instanţa de apel a justificat majorarea cuantumului acestora „pe baza reiterării de către reclamanţi a argumentelor aduse în faţa instanţei de fond referitoare la împrejurările în care a decedat autorul acestora". Or, aceste simple afirmaţii nu pot constitui argumente logico juridice pentru judecătorii din apei în sensul redimensionării cuantumului daunelor morale.

Dimpotrivă, din interpretarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) NCC rezultă că, pentru durerea încercată prin moartea victimei, legiuitorul prevede în mod expres că despăgubirile pentru prejudiciul moral pot fi acordate numai sub condiţia dovedirii unui asemenea prejudiciu.

În acest context, este greşit raţionamentul instanţei conform căruia prejudiciul nu se probează, ci este supus unor prezumţii ale judecătorului, iar cerinţa dovedirii faptului că au suferit ca urmare a decesului victimei ar fi prevăzută de legiuitor doar în sarcina altei persoane decât cele avute în vedere de dispoziţiile art.1391 alin. (2) C.civ.

În absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, literatura juridică şi practica judiciară au stabilit că acestea se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite prin atingerea adusă valorilor morale, iar în cuantificarea prejudiciului, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză,

Instanţa de apel nu motivează în mod corect şi nu arată temeiurile care au condus-o la redimensionarea, în sensul majorării, a daunelor morale. Nu pot fi astfel apreciate considerentele deciziei referitoare la „gradul de rudenie al reclamanţilor, precum şi la efectele negative pe care le produce decesul autorului asupra dezvoltării profesionale, în condiţiile în care şi tribunalul, atunci când a stabilit o valoare mai mică a despăgubirilor morale, a avut în vedere tot valorile prejudiciate şi gravitatea, atingerii aduse.

În ce priveşte raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, trebuie realizată o selectare a factorilor care pot fi reţinute în sfera cauzalităţii.

În speţă, potrivit raportului medico-legal de necropsie reiese că moartea a fost violentă, datorându-se asfixiei mecanice şi că leziunile s-au putut produce prin lovire de corp dur, căderea de pe bicicletă, dar interpretând aspectele reţinute de medicul legist rezultă că leziunile care au provocat decesul nu sunt cunoscute în mod concret, reţinându-se că s-ar fi putut produce de căderea de pe bicicletă, fără a fi stabilit însă, din ce cauză victima a căzut.

Or, pentru stabilirea raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale trebuie să se ţină seama că orice faptă care se desfăşoară în societate se află într-o infinită serie de relaţii cu faptele altor oameni ori cu o serie de factori exteriori de mediu, evenimente naturale.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat în mod neîntemeiat că există legătură de cauzalitate şi că „existenţa gropii în carosabil este cea care a determinat căderea de pe bicicletă a autorului reclamanţilor", neexistând nicio dovadă din care să reiasă cu o marjă rezonabilă de certitudine din ce cauză victima a căzut de pe bicicletă.

Referitor la condiţia vinovăţiei, reclamanţii n-au prezentat nicio dovadă vizând neîndeplinirea obligaţiilor legale referitoare la administrarea şi gestionarea dramurilor publice ce incumbă instituţiei recurate.

În realitate, instanţa de apel nu a făcut decât să presupună existenţa vinovăţiei în sarcina pârâtei, nefiind preocupată de dovedirea existenţei acesteia.

Pe de altă parte, fapta victimei înseşi constituie o împrejurare principală care înlătură vinovăţia autorului faptei ilicite.

Potrivit art.70 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 „bicicletele şi mopedele care circulă pe drumurile publice trebuie să fie echipate cu mijloace de iluminare şi dispozitive reflectorizant-fluorescente. Este interzisă circulaţia acestora pe timp de noapte fără aceste mijloace şi dispozitive în stare de funcţionare".

Aceasta înseamnă că fapta autorului reclamanţilor, care a circulat pe timp de noapte, neechipându-şi bicicleta cu mijloace de iluminare, producând un eveniment de pe urma căruia a decedat, constituie o împrejurare din care reiese propr