Cerere de angajare a răspunderii executorului judecătoresc

Legea nr. 188/2000, art. 45

C. proc. civ. din 1865, art. 167 alin. (1), art. 372, art. 3731,

art. 3734, art. 411 alin. (3), art. 500

Potrivit art. 500 alin. (3) C. proc. civ., executorul are obligaţia de a cere biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit.

În cazul în care executorul judecătoresc şi-a îndeplinit obligația de a solicita şi verifica sarcinile şi drepturile reale ce grevează imobilul urmărit, din extrasul de carte funciară rezultând că nu sunt consemnate drepturi ori sarcini în favoarea altui creditor decât a celui care a solicitat executarea silită, nu poate fi angajată răspunderea acestuia dacă un alt creditor nu şi-a înscris dreptul de ipotecă până la momentul finalizării executării silite, chiar dacă acest drept era anterior titlului executoriu în baza căruia imobilul a fost executat silit.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 784 din 11 martie 2015

Prin decizia nr. 703/A din 21 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de B.R.S. SA, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, împotriva sentinţei civile nr. 1130 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Mureş, a fost schimbată hotărârea atacată în sensul respingerii excepţiei prescripţiei şi respingerii acţiunii reclamantei B.R.S. SA, prin lichidator, împotriva pârâtului BEJ K.A.

Pentru a pronunţa această decizie, instanța de apel a reţinut următoarele:

La data de 18 decembrie 2003 reclamanta a formulat o contestaţie împotriva actelor de executare silită efectuate de BEJ K.A.Z. în dosarul execuţional nr. 49 din 27 februarie 2003, la cererea creditoarei SC L. SA Moeciu de Jos împotriva debitoarei SC S. LG SA Braşov.

La data de 5 aprilie 2012 reclamanta şi-a precizat cererea, solicitând instanţei angajarea răspunderii civile delictuale a BEJ K.A.Z. şi, în temeiul art. 45 din Legea nr. 188/2000 şi art. 55 din Statutul UNEJ şi art. 1357 C. civ., obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat băncii, estimat la 122.968,55 euro, echivalentul sumei de 538.355,20 lei.

S-a invocat de către reclamantă faptul că pârâtul nu a respectat prevederile art. 500 C. proc. civ. în sensul că nu a cerut biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul şi nu a înştiinţat titularii acestor drepturi despre executare, nefiind citaţi la termenele stabilite pentru vânzarea imobilului. Dacă executorul judecătoresc ar fi respectat aceste dispoziţii ar fi observat că, la data de 9 septembrie 2003, înaintea ultimei licitaţii, a fost notată somaţia de plată nr. 25 din 8 septembrie 2003 emisă de executorul bancar N.D. S-a mai invocat şi subevaluarea imobilului, nefiind efectuată o expertiză tehnică în cauză; publicaţia de vânzare pentru data de 31 martie 2003 s-a făcut la o altă adresă a debitoarei, acesta fiind lipsit astfel de dreptul la apărare, precum şi faptul că, contractul de cesiune în baza căruia s-a realizat executarea silită nu ar reprezenta un titlu executoriu în raport de dispoziţiile art. 376 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1130 din 29 aprilie 2013, Tribunalul Mureş, după declinarea cauzei de la Judecătoria Sighişoara, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei, sentinţă menţinută prin decizia civilă nr. 38/A din 8 octombrie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Decizia din apel a fost atacată cu recurs, iar, prin decizia nr. 1876 din 27 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, constatând că dreptul la acţiune al reclamantei pentru repararea pagubelor cauzate prin nerespectarea dispoziţiilor legale în cadrul executării silite curge de la data soluţionării contestaţiei în anulare, în cazul de faţă, contestaţie nesoluţionată până la acel moment.

După casare, instanţa de apel a reţinut că apelul este fondat, dar numai în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei, reţinând că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 45 din Legea nr. 188/2000 prin raportare la normele de procedură civilă care reglementează executarea silită.

S-a reţinut că cererea de executare silită a fost înregistrată la data de 27 februarie 2003 şi la data de 10 martie 2003 a fost emis primul extras de carte funciară a imobilului supus executării silite, extras din care rezultă că la foaia C de proprietate nu sunt consemnate drepturi sau sarcini în favoarea altui creditor decât a celui care a solicitat executarea silită.

La data de 2 aprilie 2003 este emis un nou extras de carte funciară în care este notat dreptul de ipotecă, dar şi două somaţii, prima a SC L. SRL Braşov, iar cea de-a doua a Administraţiei Finanţelor Publice.

Abia în luna septembrie 2003 reclamanta notează în cartea funciară doar somaţia emisă în dosarul execuţional deschis de executorul bancar, nu şi dreptul real de ipotecă pe care îl avea constituit încă din anul 2001.

Curtea de apel a reţinut că este nefondată susţinerea reclamantei în sensul că executorul judecătoresc nu şi-a îndeplinit obligaţia de a cere un extras de carte funciară înainte de începerea executării silite, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 3734 C. proc. civ. care reglementează concursul de executări silite, potrivit cărora, când privitor la acelaşi imobil se efectuează mai multe executări silite, persoana interesată se adresează instanţei de executare pentru reunirea procedurilor într-o singură executare, la executorul mai întâi sesizat, procedură de care, însă, reclamanta nu a uzitat.

Referitor la nerespectarea procedurii de citare a debitoarei supuse executării silite, instanţa de apel a reţinut că doar o singură publicaţie de vânzare nu a fost îndeplinită la sediul acesteia, restul publicaţiilor ulterioare fiind realizate la acest sediu.

Referitor la subevaluarea imobilului şi neefectuarea unei expertize tehnice în acest sens, s-a reţinut că au fost respectate dispoziţiile art. 411 C. proc. civ., valoarea imobilului nefiind contestată de către debitor, astfel încât nu se impunea efectuarea unei expertize.

Au fost înlăturate şi susţinerile cu privire la inexistenţa unui titlu executoriu în baza căruia să pornească executarea silită, reţinându-se că SC L. SA i s-a încuviinţat această executare prin încheierea instanţei de judecată din data de 3 martie 2003, instanţă care a verificat în prealabil înscrisurile invocate în acest sens.

Curtea de apel a mai reţinut şi că prin sentinţa civilă nr. 1408 din 29 iunie 2012 a Judecătoriei Sighişoara toate criticile privind nerespectarea procedurii de executare silită au fost respinse, demersurile ulterioare ale reclamantei vizând doar încercarea de a recupera prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiilor propriilor funcţionari ai acesteia.

Împotriva deciziei din apel, precum şi împotriva încheierii din 14 noiembrie 2014 a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii din 14 noiembrie 2014, casarea parţială a deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare altei instanţe de judecată de acelaşi grad; în subsidiar, s-a solicitat modificarea parțială a deciziei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

1.Respingerea probei cu expertiză prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor solicitate, motiv de recurs încadrat de către recurentă la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. cu aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta critică respingerea probei de către instanţa de apel, arătând că valoarea prejudiciului solicitat putea fi stabilită doar în urma efectuării unei expertize contabile, iar în lipsa unei astfel de probe hotărârea judecătorească este fundamentată arbitrar.

Respingerea probei cu expertiză este apreciată de către recurentă ca fiind o antepronunţare a completului de judecată, considerând că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 295 C. proc. civ., cât şi prevederile art. 292 alin. (2) teza II C. proc. civ.

2.Hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau greşita aplicare a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că acţiunea formulată are drept temei art. 45 din Legea nr. 188/2000 şi art. 998 şi urm. C. civ. 1864.

Recurenta critică faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că executorul judecătoresc şi-a îndeplinit obligaţia legală de a solicita extras de carte funciară pentru imobilul urmărit.

De asemenea, circumscris aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat reţinerea greşită de către instanţa de apel a incidenţei în cauză a prevederilor art. 3734 C. proc. civ. care reglementează concursul de urmăriri silite.

Astfel, recurenta consideră că nu se află în culpă pentru faptul că nu a cerut conexarea dosarelor de executare întrucât nu avea cunoştinţă de dosarul instrumentat de către pârât, considerând că prin înregistrarea în C.F. la data de 9 septembrie 2003 a somaţiei de plată nr. 25 din 8 septembrie 2003 a fost suficient de diligent, fiind culpa pârâtului că nu a solicitat un alt extras de C.F. anterior afişării publicaţiilor de vânzare şi că astfel ar fi văzut că mai exista un creditor înregistrat.

Recurenta consideră că executorul judecătoresc era obligat ca înaintea emiterii fiecărei publicaţii de vânzare să solicite câte un extras de carte funciară, obligaţie pe care acesta nu şi-a îndeplinit-o.

De asemenea, se critică greşita interpretare a dispoziţiilor art. 411 C. proc. civ. în sensul că executorul trebuia să facă evaluarea „cu acordul părţilor”, şi nu doar cu acordul debitorului.

Referitor la titlul executoriu în baza căruia a fost pornită executarea silită recurenta consideră că nu îi este opozabilă sentinţa judecătorească prin care a fost încuviinţată executarea silită şi care a confirmat astfel validitatea titlului executoriu.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Referitor la primul motiv de recurs prin care recurenta critică respingerea probei cu expertiză judiciară, măsură realizată cu neîndeplinirea şi neobservarea de către instanţa de apel a obligaţiilor ce-i revin în ceea ce priveşte administrarea probatoriului şi formele legale de procedură, respectiv încălcarea art. 295 C. proc. civ. şi a art. 292 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., motiv circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi reţinute.

În primul rând, critica nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind vorba despre încălcarea unei norme procedurale imperative legată de încuviinţarea probelor, astfel cum susţine recurenta.

Critica nu poate fi încadrată nici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă la o hotărâre pronunţată în lipsa unui temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, administrarea probelor fiind lăsată la aprecierea judecătorului care le poate încuviinţa, dacă le consideră utile şi pertinente ori le poate respinge, această ultimă situaţie regăsindu-se în speţă, instanţa de apel motivând respingerea probei în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale (încheierea din 14 noiembrie 2014).

Nici cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Astfel, chiar dacă recurenta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 188/2000 prin raportare la normele de procedură civilă care reglementează executarea silită, instanţa nu este ţinută de calificarea juridică dată de către parte, având obligaţia de a califica corect raportul juridic dedus judecăţii.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că în cauză sunt incidente prevederile art. 3734 C. proc. civ. care reglementează concursul de urmăriri silite, dispoziţii care stabilesc în sarcina persoanei interesate, în speţă recurenta, ca în situaţia în care cu privire la acelaşi imobil se efectuează mai multe executări silite, să se adreseze instanţei de executare pentru reunirea procedurilor într-o singură executare, la executorul mai întâi sesizat.

Această obligaţie nu este stabilită în sarcina executorului judecătoresc astfel cum nu există nicio dispoziţie legală care să impună acestuia termenul în care este obligat să solicite extras de carte funciară pentru a verifica eventualele sarcini ce grevează imobilul, ori intervalele de timp în care executorul trebuie să se adreseze biroului de carte funciară cu o nouă cerere.

Potrivit art. 500 alin. (3) C. proc. civ., executorul are obligaţia de a cere biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit, obligaţie pe care intimata din prezenta cauză şi-a îndeplinit-o.

Astfel, la data de 10 martie 2003 a fost emis primul extras de carte funciară a imobilului supus executării silite, din cuprinsul căruia rezultă că nu sunt consemnate drepturi ori sarcini în favoarea altui creditor decât a celui care a solicitat executarea silită.

Executorul judecătoresc obţine un nou extras de carte funciară la data de 2 aprilie 2003 în care este notat, dreptul de ipotecă, dar şi două somaţii, prima a SC L. SRL Braşov, iar cea de-a doua a Administraţiei Finanţelor Publice.

Recurenta abia în luna septembrie 2003 îşi notează în cartea funciară somaţia emisă în dosarul execuţional deschis de către executorul bancar, fără însă a-şi nota şi dreptul real de ipotecă pe care îl avea constituit încă din anul 2001.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a constatat că nu există nicio culpă a intimatei care şi-a îndeplinit obligația de a solicita şi verifica sarcinile şi drepturile reale ce grevează imobilul urmărit, fiind culpa exclusivă a recurentei care nu şi-a înscris dreptul de ipotecă până la momentul finalizării executării silite, chiar dacă acest drept era anterior titlului executoriu în baza căruia imobilul a fost executat silit.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la neefectuarea de către executorul judecătoresc a unei expertize imobiliare pentru stabilirea preţului imobilului supus executării silite, atâta vreme cât dispoziţiile art. 500 alin. (2) C. proc. civ. lasă la aprecierea executorului judecătoresc efectuarea unei asemenea expertize, cu atât mai mult cu cât a existat acordul părţilor din dosarul execuţional cu privire la valoarea imobilului, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 411 alin. (3) C. proc. civ., astfel că nu se impunea efectuarea unei expertize preţuitoare.

O altă critică a recurentei se referă la titlul executoriu deţinut de către SC L. SRL în baza căruia imobilul a fost executat silit, contestându-se valabilitatea acestuia, critică neîntemeiată având în vedere că acest titlu a dobândit caracter executoriu în condiţiile art. 372 C. proc. civ. şi ale art. 3731 C. proc. civ., respectiv în baza unei încheieri pronunţată de către o instanţă de judecată, încheiere în baza căreia executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită şi care nu poate fi atacată decât în condiţiile prevăzute de lege.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.