Cazul fortuit sau forta majora nu constituie elemente care sa exonereze de raspundere asiguratorul.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Dezbateri. Cheltuieli de judecată.

Index alfabetic : consilier juridic

• contract de muncă

• salariu

C.proc.civ. din 1865, art. 274

Legea nr. 514/2003

Potrivit art. 3 alin.(2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, având, între atribuţii, pe aceea de a asigura reprezentarea juridică persoanei cu care are raporturi de muncă. Prin urmare, consilierul juridic este un salariat care îşi desfăşoară activitatea conform contractului de muncă şi fişei postului, ţinut fiind de obligaţia asumată de a-şi îndeplini atribuţiile ce îi revin, în aceste atribuţii fiind inclusă şi obligaţia de reprezentare juridică a societăţii în procesele cu terţii, iar obligaţia angajatorului de plată a drepturilor salariale nu îşi are izvorul în aceste litigii, ci derivă din raportul juridic de muncă.

În consecinţă, sumele de bani reprezentând indemnizaţia de delegare a consilierului juridic şi contravaloarea salariului încasat de acesta în zilele în care s-a deplasat la instanţă pentru termenele de judecată ale dosarului, nu constituie cheltuieli efectuate exclusiv în considerarea procesului judiciar, ci drepturi salariale pe care angajatorul le achită propriului salariat în exercitarea sarcinilor sale de serviciu, astfel că acestea exced noţiunii de cheltuieli de judecată astfel cum aceasta este reglementată de legislaţia procesual civilă.

Secția I civilă, decizia nr. 46 din 20 ianuarie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, la data de 14 februarie 2013, reclamanta S.N.T.F.C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA şi intervenienţii S.I., SC R.C. SRL, obligarea pârâtei la plata sumei de 710.220,59 lei fără TVA, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală de la data de 07.02.2012 şi până la momentul plăţii efective, sumă ce reprezintă contravaloarea pagubelor materiale parţiale cauzate prin evenimentul produs la data de 23.09.2011 de către vehiculul cu numărul de înmatriculare DJ X; a sumei de 265.622,50 lei reprezentând penalizări în cuantum de 0.1 % pentru flecare zi de întârziere aplicate la suma de 710.220,59 începând cu data de 07.02.2012 şi până la data de 14.02.2013 (374 de zile); penalizări în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere aplicate la suma de 710.220,59 începând cu data introducerii acţiunii, 14.02.2013 şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 3290 din 29 decembrie 2014 Tribunalul Harghita, Secţia civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 710.220,59 lei, fără TVA, cu titlu de despăgubiri, penalizări în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere aferente acestei sume, începând cu data de 21 martie 2013, până la data plăţii efective, precum şi suma de 14.499,18 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins capetele de cerere vizând obligarea pârâtei la plata penalizărilor de întârziere pentru perioada 26 ianuarie 2012 – 20 martie 2013, plata dobânzii legale, actualizarea sumei datorate cu rata inflaţiei, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 4.466 lei, reprezentând salariul şi indemnizaţia de delegare a consilierului juridic.

Tribunalul a reţinut că în urma accidentului de circulaţie produs la data de 23 septembrie 2011 a fost avariată rama electrică RE 3004, proprietatea reclamantei, aceasta fiind lovită de autotractorul cu număr de înmatriculare DJ X, proprietatea intervenientei forţate societatea R.C. SRL, condus de intervenientul forţat S.I. Accidentul a avut loc în localitatea Miercurea Ciuc, pe E 578, la km 96+900, la trecerea de nivel cu calea ferată, semnalizată corespunzător.

Potrivit procesului verbal de cercetare la faţa locului întocmit de organul de poliţie, autotractorul a fost găsit pe partea carosabilă a drumului public, oblic faţă de axa drumului, primul din vagoanele de călători fiind deraiat de pe linia de tren. Prin Ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, la 26 aprilie 2013, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului S.I., pentru infracţiunea de distrugere şi semnalizare falsă, reţinându-se că probele în acuzare nu au caracter cert, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei; de asemenea, s-a reţinut că învinuitul nu a respectat semnificaţia indicatorului „stop” şi semnalul acustic şi vizual la trecerea de cale ferată, nu a oprit să se asigure, fiind surprins de trenul de persoane care circula din Siculeni către Braşov, dar starea de fapt nu a fost confirmată prin probe, dincolo de orice bănuială rezonabilă.

Din raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză a reieşit că autotrenul a oprit pe trecerea de cale ferată din cauza defecţiunii tehnice la sistemul de transmisie, conducătorul auto neputând să îl mai pună în mişcare, iar la venirea trenului, semnalizat prin mijloace acustice şi sonore, a încercat, fără rezultat, să îl avertizeze pe conducătorul trenului, cu luminile telefonului mobil, impactul neputând fi evitat. Rama electrică şi semiremorca au fost avariate iar expertul a conchis că nici mecanicul de locomotivă şi nici conducătorul auto nu aveau posibilitatea de a evita impactul.

La data producerii accidentului, autovehiculul era asigurat, potrivit poliţei de asigurare de răspundere civilă auto seria xxx, nr. xxx47390, emisă de pârâta societatea A.R. -A.V.I.G. SA, valabilă pentru perioada 25 septembrie 2010 – 24 septembrie 2011.

Prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 43, 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1995, constatând că sunt îndeplinite cerinţele acestor norme speciale şi că există legătură de cauzalitate între fapta intervenientului forţat S.I., prepus al intervenientei forţate societatea R.C. SRL, şi prejudiciul suferit de reclamantă, iar intervenienta forţată are calitatea de asigurat al pârâtei.

În privinţa cuantumului despăgubirilor, prima instanţă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi art. 47 din Ordinul CSA nr. 5/2010, valoarea de inventar a ramei electrice fiind de 5.111.000 lei, contravaloarea manoperei şi a materialelor necesare reparării acesteia fiind în sumă de 710.220,59 lei.

Prin urmare, nu au fost primite de instanţă susţinerile pârâtei referitoare la valoarea ramei electrice, la data producerii accidentului, în sumă de 48.931,39 lei, aceasta reţinând şi faptul că pârâta nu a respectat termenul de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 5/2010, în condiţiile în care reclamanta i-a comunicat pretenţiile (despăgubiri în sumă de 710.220,59 lei fără TVA) prin adresa din 23 ianuarie 2012, faţă de care pârâta a formulat oferta de despăgubire pentru suma de 48.931,39 lei, numai prin adresa din 20 decembrie 2012.

S-a apreciat că penalizările în procent de 0,1% pe zi de întârziere sunt datorate după 3 luni de la data avizării, 20 decembrie 2012, când i s-a comunicat reclamantei acceptul asigurătorului de a-i plăti despăgubiri, aşa încât capătul de cerere privind plata penalizărilor începând cu data de 26 ianuarie 2012 a fost respins.

Au fost respinse capetele de cerere vizând plata dobânzii legale şi actualizarea sumei cu rata inflaţiei întrucât, în materia despăgubirilor reglementate de Ordinul CSA nr. 5/2010, este prevăzută o penalizare în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asigurătorului, instanţa considerând că această sancţiune nu poate fi cumulată cu dobânda şi actualizarea sumei.

Întrucât reclamanta a solicitat obligarea intervenienţilor forţaţi la plata despăgubirilor numai în condiţiile în care s-ar stabili că pârâta nu datorează nicio sumă de bani, având în vedere faptul că obligaţia de plată a pârâtei a fost stabilită şi ţinând seama de limitele învestirii şi de principiul disponibilităţii, instanţa nu a mai analizat această cerere.

Capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 4.466 lei, reprezentând salariu şi indemnizaţia de delegare a consilierului juridic a fost respins deoarece, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, iar potrivit art. 60 alin. (1) din Statutul profesiei de consilier juridic, are dreptul la o remuneraţie de bază, pentru activitatea sa profesională, această remuneraţie şi indemnizaţia de delegare acordându-se în mod obişnuit, pentru activitatea desfăşurată, şi nu în mod separat, pentru unele procese în care reprezintă interesele persoanei juridice angajatoare.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate au formulat apel atât reclamanta cât şi pârâta societatea A.R. - A.V.I.G. SA.

Reclamanta a arătat că, în condiţiile în care a avizat asigurătorul, la data de 25 octombrie 2011, cu privire la producerea evenimentului asigurat, acesta datorează penalizările după expirarea termenului de 3 luni (prevăzut de art. 36 alin. 4 din Ordinul CSA nr. 5/2010), care a început să curgă de la această dată.

A susţinut că instanţa de fond a confundat avizarea producerii evenimentului asigurat, realizată de asigurat, cu oferta de despăgubire, formulată de asigurător la 20 decembrie 2012, cu încălcarea termenelor legale. Cum despăgubirile trebuie plătite de asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător iar, în cauză, ultimul document, vizând valoarea de inventar a ramei electrice, a fost solicitat de pârâtă şi comunicat de reclamantă la data de 25 ianuarie 2012, pârâta datorează penalizări începând cu data de 26 ianuarie 2012 sau începând cu data de 7 februarie 2012, în temeiul art. 37, art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Apreciază că în mod nelegal au fost respinse cheltuielile de judecată în sumă de 4.466 lei, pe motivul statutului de angajat al consilierului juridic, deşi reclamanta nu a susţinut un alt statut, cheltuielile de judecată solicitate constând tocmai în cheltuiala societăţii cu salariul şi indemnizaţiile de delegare acordate consilierului juridic pentru cele 18 termene la care s-a deplasat la instanţă; este adevărat că reclamanta a angajat consilierul juridic pentru o multitudine de activităţi, însă pentru cele 18 termene de judecată societatea a fost lipsită de munca acestuia din cauza faptului că s-a deplasat în altă localitate (la sediul tribunalului); în condiţiile în care s-a stabilit culpa procesuală a pârâtei, se impunea ca aceasta să suporte şi cheltuielile cauzate reclamantei prin munca depusă de consilierul juridic; indemnizaţia de delegare, în cuantum de 209 lei, a fost plătită de reclamantă doar pentru deplasarea consilierului juridic la Tribunalul Harghita fiind, aşadar, o plată separată cauzată strict de prezentul dosar.

Pârâta a arătat că din considerentele hotărârii rezultă că nici măcar în dosarul penal nr. xxx8/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc nu au putut fi stabilite elemente certe cu privire la vinovăţia conducătorului auto.

A susţinut că răspunderea civilă este înlăturată când prejudiciul este cauzat de forţa majoră sau de un caz fortuit, iar prin raportare la adresa CFR, Sucursala B., una din cauzele accidentului a fost nefuncţionarea semnalului de avarie la trecerea la nivel cu calea ferată, precum şi a instalaţiei de semnalizare automată, iar, pe de altă parte, defecţiunile survenite la sistemul de frânare, care nu au putut fi prevăzute şi nici împiedicate de conducătorul auto - proprietarul vehiculului având inspecţia tehnică la zi.

Obligaţia de despăgubire îi revine asigurătorului conform dispoziţiilor legale enunţate de instanţă, însă condiţia principală este culpa conducătorului auto, nefiind suficientă existenţa unei fapte ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul.

Prin decizia nr. 473/A din 29 iunie 2015 Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi în cuantum de 0,1% pe fiecare zi de întârziere, aferente sumei de 710.220,59 lei – despăgubiri, începând cu data de 26 ianuarie 2012 şi până la data plăţii efective a despăgubirilor; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.546,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că nu a fost învestită cu analizarea modalităţii de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale şi a actualizării pentru suma de 710.220,59 lei. Referitor la fondul cauzei, instanţa a reţinut că în documentul de constatare din 10 noiembrie 2011, întocmit în dosarul de daune constituit la data de 25 octombrie 2011, societatea A.R. - A.V.I.G. SA a făcut referire expresă la data evenimentul din 23.09.2011, enumerând avariile ramei electrice, cu menţiunea că „în cazul în care la demontarea autovehiculului, în vederea reparaţiei, se vor constata şi alte avarii produse în exclusivitate în evenimentul asigurat, asiguratul sau persoana păgubită are obligaţia de a înştiinţa de îndată reprezentanţii A. pentru a întocmi un proces verbal suplimentar de constatare a pagubelor, cunoscând că în caz contrar A. refuză despăgubirea acestor pagube” .

Constatările suplimentare au fost cuprinse în procesul verbal din 15 decembrie 2011, cu referire la rama electrică, menţionându-se că „după demontarea accesoriilor din postul de conducere al vagonului 3204, în prezenţa delegatului A., au rezultat o serie de avarii suplimentare faţă de procesul verbal din data de 10.11.2011”, care impun înlocuirea unei serii de piese (punctual redate în procesul verbal), devizul estimativ (incluzând manopera şi materialele) fiind în sumă totală de 710.220,59 lei. La data de 23 decembrie 2011, pârâta-apelantă a întocmit un nou document de constatare, în dosarul de, incluzând şi avariile suplimentare, atestând, aşadar, că acestea i-au fost aduse la cunoştinţă de asigurat.

Prin adresele din 23.01.2012, 14.02.2012, 06.03.2012, 12.03.2012 și din 04.05.2012 Depoul CFR B. i-a solicitat pârâtei-apelante acordul pentru remedierea ramei electrice şi acceptul de plată pentru devizul estimativ întocmit în urma constatărilor efectuate de către reprezentantul A.

În convocarea la conciliere din 07.05.2015, reclamanta-apelantă a menţionat că i-a comunicat societăţii de asigurare devizul estimativ încă la data de 23 ianuarie 2012, cerându-i, prin urmare, să urgenteze aprobarea dosarului de daune şi acordarea acceptului de plată, conform devizului întocmit în urma constatărilor efectuate de reprezentantul asigurătorului, reclamanta-apelantă invocând disp. art. 26 alin. (1) lit. c) din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Totodată, reclamanta-apelantă a precizat că de abia la data de 15 februarie 2012 i-a fost remis un răspuns prin care i se comunica faptul că dosarul de daune „este la conducere pentru aprobarea sumei”, reclamanta făcând trimitere la disp. art. 36, art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Prin adresa din 20.12.2012, emisă de pârâta-apelantă, s-a comunicat „valoarea maximă a despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei, arătându-se că reprezintă „valoarea reală a vehiculului la data producerii evenimentului”, 23 septembrie 2011.

Instanţa de apel a constatat că în raportul de expertiză tehnică auto – probă administrată în prima etapă procesuală, expertul A.G. a făcut referire concretă la Actul de constatare tehnică după accident din 23 septembrie 2011, întocmit de ing. G.C., din cadrul SC A. SRL (cu sediul în Miercurea Ciuc), potrivit căruia autotractorul cu numărul de înmatriculare DJ X, era imobilizat (probele funcţionale neputând fi efectuate), dar avea motorul în stare de funcţionare.

Din probele administrate în cauză rezultă că luminile de semnalizare la trecerea la nivel cu calea ferată funcţionau, că, la momentul pătrunderii autotractorului, luminile erau de culoare albă şi că blocarea autotractorului pe linia de cale ferată a fost cauzată de o defecţiune tehnică la sistemul de transmisie, impactul neputând fi evitat.

Aceste concluzii au fost confirmate de susţinerile pârâtei-apelante care a invocat Ordonanţa din 26 aprilie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, dată în dosarul nr. xxx8/P/2012, arătând că nu au putut fi stabilite elemente certe cu privire la vinovăţia conducătorului auto, intervenientul-intimat S.I., prepusul intervenientei-intimate SC R.C. SRL, invocând şi faptul că, potrivit raportului de expertiză tehnică auto, cauza de producere a evenimentului rutier a constituit-o apariţia unor defecţiuni la sistemul de transmisie al autotrenului, neexistând posibilitatea de evitare a impactului, de către mecanicul de locomotivă sau de către conducătorul auto. De asemenea, pârâta-apelantă confirmă faptul că luminile la trecerea la nivel cu calea ferată funcţionau, la momentul pătrunderii autotrenului, acestea fiind de culoare albă, iar, ulterior, când autotrenul era deja imobilizat pe linia ferată din cauza blocării sistemului de frânare, mai precis din cauza „defecţiunilor tehnice apărute la capul tractor”, luminile s-au schimbat în culoarea roşie, intervenind şi semnalul sonor.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile anterior redate, cuprinse în cererea de apel formulată de pârâtă, înlătură culpa conducătorului auto.

Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că nu poate ignora raportul juridic născut odată cu încheierea poliţei de asigurare de răspundere civilă auto seria xxx nr. xxx47390, pentru autotractorul cu numărul de înmatriculare DJ X, între pârâta-apelantă şi SC R.C. SRL (proprietara autovehiculului), valabilă până la data de 24 septembrie 2011, limita despăgubirii pentru pagubele materiale fiind de 750.000 euro, pentru anul 2011.

Prin urmare, instanţa de apel a avut în vedere disp. art. 26 alin. (1) lit. b) din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (Ordin incident, în speţă, având în vedere faptul că poliţa de asigurare a fost valabilă în perioada 25 septembrie 2010 – 24 septembrie 2011, fiind emisă la data de 24 septembrie 2010), referitoare la obligaţia asigurătorului de a despăgubi partea prejudiciată pentru pagubele materiale suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat şi disp. art. 26 alin. (2), referitoare la obligaţia acordării despăgubirilor, până la limita prevăzută în poliţa de asigurare, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat.

Această obligaţie îşi produce efectele atât în cazul în care prejudiciul a fost produs de dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul (art. 26 alin. 2 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010), cât şi în situaţia în care prejudiciul a fost produs prin fapta lucrului, avându-şi cauza în însuşirile, acţiunea sau inacţiunea vehiculului (art. 26 alin. 2 pct. 3).

Ipotezele în care obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirilor nu subzistă sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 27 din Ordinul CSA nr. 5/2010, neputând fi extinse, prin similitudine ori interpretare.

S-a reţinut că, de altfel, pârâta nu a invocat niciuna din aceste ipoteze, ci doar forţa majoră şi cazul fortuit. În speţă, pe de o parte, nu s-a dovedit existenţa unui caz de forţă majoră ci, dimpotrivă, susţinerile pârâtei-apelante, anterior redate, infirmă o astfel de ipoteză şi, pe de altă parte, cazul fortuit nu face parte din cele enumerate în art. 27, aşa încât invocarea, de către asigurător, a unui astfel de motiv de exonerare de la plata despăgubirilor nu este relevantă.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a constatat că acestea rezultă din devizul estimativ din 23 ianuarie 2012, întocmit de Depoul CFR B. şi comunicat pârâtei-apelante, act care include preţul materialelor şi preţul manoperei, cu indicarea clară a fiecărui material necesar (75 de poziţii), a cantităţilor, a preţului, a numărului orelor de manoperă, a tarifului pe oră, a obligaţiilor la bugetul de stat şi la bugetul asigurărilor sociale de stat, calcule neinfirmate de pârâta-apelantă. S-a apreciat că simpla menţionare, de către societatea asigurătoare, a „valorii maxime a despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei, pentru că, în opinia acesteia, reprezintă „valoarea reală a vehiculului la data producerii evenimentului”, 23 septembrie 2011, nu poate primi eficienţă juridică.

În privinţa datei de la care pârâta-apelantă datorează penalităţile de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, instanţa de apel a avut în vedere formularea imperativă cuprinsă în art. 36 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 5/2010, …asigurătorul RCA este obligat…, precum şi termenul de cel mult 3 luni lăsat la dispoziţia acestuia, calculat de la data avizării producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată sau de către asigurat. Or, în cauză, dosarul de daune a fost constituit la data de 25 octombrie 2011, astfel cum pârâta a recunoscut la interogatoriu, aceasta putând, aşadar, beneficia de un termen maxim cu de 3 luni pentru a formula oferta de despăgubire, respectiv până la data de 25 ianuarie 2012 – însă, în pofida demersurilor concrete repetate ale reclamantei-apelante, adresa nr. 7364, prin care pârâta-apelantă i-a comunicat reclamantei-apelante „valoarea maximă a despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei, a fost emisă numai la data de 20 decembrie 2012.

Prin urmare, având în vedere disp. art. 36 alin. (4), art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 5/2010, s-a apreciat că pârâta datorează penalităţi de întârziere începând cu data de 26 ianuarie 2012 şi până la plata efectivă, integrală a despăgubirilor.

Referitor la suma de 4.466 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constituite din salariul şi indemnizaţia de deplasare acordate consilierului juridic pentru cele 18 zile, corespunzătoare termenelor de judecată în acest dosar, instanţa de apel a reţinut că argumentul invocat de reclamanta-apelantă, în sensul că este vorba despre o plată separată, cauzată strict de prezentul dosar şi că societatea a fost lipsită de munca acestuia din cauza faptului că s-a deplasat în altă localitate, nu este apt să determine admiterea acestei pretenţii. Pe de o parte, plata se înscrie în obligaţiile asumate de angajator, prin contractul individual de muncă, consilierul juridic având statutul de salariat (art. 3 alin. 2 din Legea nr. 514/2003), atribuţiile sale de serviciu constând în asigurarea apărării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei juridice în slujba căreia se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării (art. 1). Pe de altă parte, faptul că la termenele stabilite în dosar consilierul juridic s-a aflat la instanţa de judecată nu poate fi echivalat cu o „absenţă”, în sens juridic, de la sediul angajatorului, de vreme ce deplasarea în altă localitate a fost determinată tocmai de apărarea intereselor angajatorului, în condiţiile în care, potrivit art. 4 din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic asigură reprezentarea persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără drepturile şi interesele legitime ale acesteia în raporturile cu autorităţile publice şi instituţiile de orice natură.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ. reclamanta, arătând că în mod greşit instanţa de apel nu a acordat cheltuielile de judecată în sumă totală de 4937 lei constând în contravaloarea salariului şi a indemnizaţiei de delegare a consilierului juridic ce a reprezentat societatea în fond şi apel.

Recurenta susţine că înlăturarea unor astfel de cheltuieli, prin raportare la statutul de angajat al consilierului juridic, nu îşi găseşte justificarea, atâta vreme cât recurenta-reclamantă nu a contestat această calitate şi a arătat că respectivele cheltuielile de judecată reprezintă salariul şi indemnizaţiile de delegare acordate consilierului juridic pentru cele 20 de termene la care s-a deplasat la instanţa de judecată, în condiţiile în care această deplasare a fost determinată de conduita procesuală a pârâtei, care a înţeles să nu-şi îndeplinească obligaţiile legale şi contractuale.

Având în vedere că în cauză a fost stabilită culpa procesuală a pârâtei, se impunea ca aceasta să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor pe care poziţia sa procesuală le-a determinat, respectiv prejudiciul creat recurentei-reclamante prin lipsirea de activitatea consilierului juridic la termenele când s-a deplasat la instanţă. Susţine că indemnizaţia de delegare pentru zilele în care deplasarea consilierului juridic a depăşit 12 ore este prevăzută în contractul colectiv de muncă şi acordurile de muncă încheiate conform Legii nr.62/2011.

Chiar dacă deplasarea consilierului juridic s-a realizat în interesul recurentei-reclamante, pe de o parte, acesta nu a mai putut presta alte activităţi specifice, iar pe de altă parte, deplasarea a fost determinată de conduita procesuală a pârâtei.

În condiţiile în care consilierul juridic nu s-ar fi deplasat la proces, indemnizaţia de deplasare în cuantum de 293 lei nu ar mai fi fost plătită, iar pentru suma de 4.644 lei (contravaloarea drepturilor salariale) societatea ar fi beneficiat de munca consilierului juridic.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta a criticat soluţia instanţei de apel doar în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, considerând că, în mod nelegal, nu au fost incluse în această categorie sumele de bani reprezentând indemnizaţia de delegare/deplasare a consilierului juridic şi contravaloarea salariului încasat de acesta în zilele în care s-a deplasat la instanţă pentru termenele de judecată ale dosarului pendinte. Se susţine că instanţa de apel a greşit atunci când nu a reţinut că şi aceste cheltuieli reprezintă un prejudiciu generat de culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii.

Recurenta a indicat generic, la încadrarea în drept a memoriului de recurs, dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 C.proc.civ. Situaţia premisă a cazului prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ. (interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii) nu se regăseşte însă în speţă, nefiind menţionat un act juridic, în sensul de negotium iuris, ce ar fi fost greşit interpretat.

Critica de nelegalitate poate fi încadrată în cazul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., întrucât se pretinde o aplicare greşită a dispoziţiilor art.274 alin.(1) C.proc.civ.

Verificând dispoziţiile legale incidente în cauză, se constată că instanţele de fond au obligat pârâta, în baza art.274 C.proc.civ., la plata taxelor judiciare de timbru şi au respins cererea reclamantei de a include în această categorie cheltuielile efectuate cu consilierul juridic ce a asigurat reprezentarea societăţii în instanţă, respectiv contravaloarea salariului pentru fiecare zi în care a fost prezent în instanţă la termenul de judecată şi obligaţiile bugetare aferente acestei sume, precum şi indemnizaţia pentru deplasarea consilierului, pe care reclamanta susţine că a achitat-o în baza unor acorduri colective de muncă.

Înalta Curte constată că instanţele de fond au pronunţat o soluţie corectă, întrucât categoria de cheltuieli pretinsă de reclamantă a fi recuperată în temeiul art.274 C.proc.civ. nu poate fi inclusă în sfera celor apreciate ca fiind ocazionate de proces, în sensul legii procesual civile.

Chiar dacă vechiul cod de procedură civilă, aplicabil în cauză, stabileşte doar într-o manieră indirectă în ce constau cheltuielile de judecată, ele trebuie să reprezinte o cheltuială suportată de parte, necesară, din perspectiva sa, pentru buna desfăşurare a procesului. Or, în speţă, cheltuielile cu salariul consilierului juridic nu au fost determinate direct de existenţa procesului.

Astfel, aşa cum s-a precizat în considerentele deciziei recurate, potrivit art. 3 alin.(2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, având, între atribuţii, pe aceea de a asigura reprezentarea juridică persoanei cu care are raporturi de muncă.

Conform art. 13 şi 60 alin.(1) din Statutul profesiei, pentru activitatea depusă, consilierul juridic are dreptul, ca salariat, la o remuneraţie de bază, stabilită prin negociere. Potrivit art. 60 alin.(2), deosebit de remuneraţia de bază astfel stabilită, în considerarea specificului muncii şi a importanţei sociale a serviciilor profesionale, în temeiul art. 25 şi 26 din Legea nr. 53/2003, consilierul juridic poate negocia prestaţii suplimentare în bani reprezentând clauza de mobilitate (atunci când executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil) şi clauza de confidenţialitate.

Potrivit art. 43 şi 44 din Codul muncii, delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Prin urmare, consilierul juridic este un salariat care îşi desfăşoară activitatea conform contractului de muncă şi fişei postului, ţinut fiind de obligaţia asumată de a-şi îndeplini atribuţiile ce îi revin, în aceste atribuţii fiind inclusă şi obligaţia de reprezentare juridică a societăţii în litigiile cu terţii. Îndeplinirea acestei obligaţii în afara locului său de muncă reprezintă un aspect ce ţine de executarea contractului său de muncă, independent de orice împrejurare extrinsecă acestuia, cum este existenţa, la un moment dat, a unui litigiu în care angajatorul este antrenat şi indiferent de modul de soluţionare a acestui litigiu, dat fiind că obligaţia de reprezentare este o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat.

În speţă, reclamanta nu a contestat existenţa raportului de muncă al consilierului juridic, solicitând chiar drepturile salariale pe care le-a achitat acestuia, în baza contractului de muncă. În ceea ce priveşte indemnizaţia de delegare (pe care în recurs a denumit-o fie indemnizaţie de delegare, fie indemnizaţie de deplasare, fără a distinge între cele două noţiuni, deşi, potrivit H.G. nr.1860/2006 delegarea presupune activitatea în altă localitate, iar deplasarea se face în cadrul aceleiaşi localităţi) a invocat un acord colectiv încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr.62/2011 privind dialogul social, între angajator şi federaţiile sindicale, în vigoare de la 1.04.2015, prin care s-a obligat să achite o astfel de indemnizaţie de delegare, dacă durata delegării depăşeşte 12 ore.

Astfel, se constată că, după cum chiar recurenta a menţionat, obligaţia de plată a drepturilor salariale în calitate de angajator nu îşi are izvorul în litigiul pendinte, ci derivă din raportul juridic de muncă. În consecinţă, cheltuielile salariale, care includ şi indemnizaţia de delegare, nu reprezintă o cheltuială ocazionată de desfăşurarea unui anume proces, ci obligaţia corelativă a angajatorului în orice situaţie în care este vorba de prestarea muncii pentru care a fost angajat salariatul, în cauză activitatea de consilier juridic. Acesta poate beneficia, potrivit specificului activităţii, de o clauză de mobilitate remunerată cu un adaos la salariul de bază sau, cum este cazul în prezenta cauză, de un drept salarial suplimentar pentru ziua de deplasare, care acoperă efortul salariatului de a desfăşura aceeaşi activitate într-o altă localitate, indemnizaţie a cărei acordare este condiţionată de depăşirea unei limite temporale în executarea acelei activităţi.

În consecinţă, ceea ce pretinde recurenta nu sunt cheltuieli efectuate exclusiv în considerarea procesului judiciar, cum ar fi cheltuieli de transport sau cazare, ci drepturi salariale pe care aceasta le achită propriului salariat în exercitarea sarcinilor sale de serviciu, astfel că acestea exced noţiunii de cheltuieli de judecată astfel cum aceasta este reglementată de legislaţia procesual civilă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, nefiind incident art.304 pct.9 C.proc.civ., motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.